Fluxul memoriei

Miliţia populară comunistă a luat fiinţă oficial în 1948. Provenea, după spusele propagandei bolşevice, sută la sută din popor. În parte este adevărat. Tineri muncitori şi ţărani au fost făcuţi miliţieni. Şefii erau însă cominternişti veniţi cu T34. Faptul că aveau o clasă mai mult sau mai puţin ca trenul s-a repercutat decenii de-a rândul asupra acestei instituţii. Nu vorbeau toţi corect gramatical, ce se mai întâmplă şi azi, şi chiar la politicieni şi alţi intelectuali. Marea greşeală a învăţământului din 1948 până astăzi este că nu se predă concentric, din clasele I-IV, apoi V-VIII, apoi IX-XII sau XIII, gramatica limbii române. La orice şcoală de meserii, postliceală sau facultate tehnică trebuie să se predea ore de gramatică. Literatura română predată în şcoală a fost şi este un dezastru. Orele trebuie reduse în favoarea gramaticii şi elevii ghidaţi să înveţe să citească. Să citească poezii, romane, tratate de critică literară şi atât. Elevii nu trebuie să povestească ce au înţeles din poezia lui Eminescu. Lectura trebuie să urmărească dezvoltarea vocabularului.
Miliţia populară a luptat cu vechile clase exploatatoare, cu chiaburii, cu hoţii, cu bandiţii de toate felurile. Ea a fost totuşi organizată, împreună cu sistemul judiciar, pentru infracţiuni precum crima, hoţia, huliganismul. O secţie era economică. Dar să vedem ce făceau miliţienii în copilăria mea. Orice comună avea un şef de post de miliţie, cu grad de plutonier, în general. Mai aveau încă un angajat în localităţi mai mari. Pe atunci era o expresie, ajunsă populară: „Fă-mă, Doamne, ce n-am fost/ Pădurar sau şef de post“. Miliţianul din Costâna, pe care mi-l amintesc, se numea Cercel şi era foarte elegant şi prezentabil. Vorbea cu accent muntenesc, ca un intelectual. Avea o soţie simpatică, care nu lucra, şi o fată care a fost colegă cu mine. Şeful de post avea şi un ajutor, probabil sergent. Amândoi purtau revolvere în tocuri la centură. Ştiu doar că şeful de post era puţin afemeiat, sau chiar puţin mai mult. Avea probleme în general când se întâmplau bătăi între tineri sau maturi la joc, la nunţi, dar mai ales la hora sau la strânsura de la hram, când apăreau întotdeauna conflicte, pe care şeful de post încerca să le curmeze. În sat a avut loc în acei ani şi o crimă, dar au venit procurori şi alţi miliţieni de la Suceava. Mama era foarte impresionată de procurori. Pentru ea procurorul era cel mai mare domn.
Cu două excepţii, când au fost prădate două case noaptea, furturi rămase nerezolvate până în ziua de azi, în sat nu se fura nimic. A mai fost un hoţ de găini, ce a fost plimbat prin sat cu găinile legate de gât, asta prin 1946, după legile vechi. Pentru mine au rămas de domeniul întâmplărilor miraculoase cele două furturi în case în care dormeau oameni şi care aveau şi câini în ogradă. Au venit miliţieni din Suceava cu câini dresaţi, dar degeaba. Până şi biserica a fost furată. Nu prea a fost clar acel furt. Dar, în general, satul era lipsit de hoţi mărunţi, permanenţi. Jumătate din case nu erau închise când oamenii mergeau la câmp la lucru. Se punea o mătură în uşă. Portiţele de la curte erau deschise la toţi, obligatoriu la cei care aveau fântâni. Oamenii îşi lăsau de multe ori uneltele pe câmp. Puteai să laşi pe câmp şi o vacă seara. Oricum, oamenii nu închideau uşile la grajduri vara, la coteţele de găini se punea ceva la intrare să nu intre un dihor sau o vulpe. Efectiv prin 1950 satul era idilic încă, chiar dacă presiunea cotelor obligatorii era imensă. Se trăia ca în vremea lui Creangă. Portul era naţional şi toţi umblau desculţ din martie până în noiembrie.
Miliţia populară la sate avea însă şi misiuni pe care i le dădea securitatea. Dacă cineva înjura URSS-ul şi miliţianul era informat era chemată maşina neagră. Dar ea a venit doar o dată, cum am mai spus, la un om care scrisese ceva în Occident. Mama îl cunoştea foarte bine.
Nu l-au crezut miliţienii, în starea în care se afla. Miliţia populară ajuta la predarea cotelor, în sensul că avea de făcut acte, chiar penale, pentru cei care nu le predau. Nu ştiu dacă miliţienii la ţară au fost implicaţi în „lămurirea“ ţăranilor să se înscrie în colectivă. Parşivi, înşişi activiştii nu se băgau în faţă în cazuri mai speciale, ci trimiteau organele locale, care la rândul lor îi trimiteau pe bieţii dascăli, învăţători şi profesori. De atunci, am mai spus, ani lungi ţăranii nu i-au mai respectat pe aceştia. Nu că îi jigneau, dar îi tratau cu indiferenţă, fiind, pentru ei, egali cu tractoriştii şi cu alţi muncitori sau funcţionari.