În epoca în care comunicarea este preluată de către mijloacele mass-media, în care internetul este prezent până şi în viaţa preşcolarilor, cartea, tăcută, aşteaptă ... Nu strigă, nu stăruie, nu provoacă, dar nici nu renunţă.

Iată de ce, un titlu ca acela folosit de scriitorul bucovinean Vasile Macrei îi întinde o mână de ajutor. Este un titlu încărcat de semnificaţii care cheamă. Ne cheamă să ne reamintim că suntem proprietarii unui grai miraculos.

Nu fără scop, autorul, cu un umor absolut cuceritor, folosind metafora se autocaracterizează în lupta cu viaţa la toate vârstele, în toate ipostazele.

Este uimitor cum reuşeşte în cele 33 de pagini să-şi dăruiască Eul pentru apărarea limbii noastre române!

Dascăl devotat şi dăruit cu harul umorului „sancţionează” cu „anestezie” greşelile şi scriere într-un mod cu totul original.

Vorbind şi lăsându-i şi pe alţii să se exprime – scris şi oral – reuşeşte să ne ofere o lecţie modernă în scop reparator şi de preţuire a „fagurelui nostru de miere” – limba noastră română – în care toţi câţi am fost şi vor fi am debutat cu cuvântul MAMA.

Oricât de blazat, de obosit s-au prins în trepidantul prezent, ori bolnav sufleteşte ar fi un cititor modest, paginile cărţii îi oferă o şansă rară!

Şansa de a se regăsi cu bune şi rele, cu tristeţi şi nostalgii, cu dorinţă de a contempla lumea în care trăim, dar şi cu puterea de a râde .. natural!

În cele şase capitole autorul ne însoţeşte cu un umor cald, autentic, cu o prietenoasă vorbire populară pe cărările noastre cunoscute, uitate şi nostalgic regăsite.

Nu lipsesc nici paginile dure ale vieţii, în care hazul de necaz este o soluţie salvatoare cuprinsă în bancuri, argument al puterii creatoare, cu care ne-a binecuvântat Cerul.

Şcoala este un centru de gravitate, în jurul căreia urbia, elevii, DASCĂLUL se încălzesc perpetuu ca de la naturala căldură şi lumină a soarelui.

Ca o confirmare a acestui fenomen, este şi subtitlul capitolului V al cărţii „Scrisoare către colegi – tablou versificat al promoţiei 64”.

O pagină de adolescenţă, când autorul beneficia şi el de acea vârstă de aur şi se autointitulează „Nostradamusul” colegilor şi le făcea un „Horoscop” în catrene – Nostalgie, se adresează celor 27 de colegi, băieţi şi fete – din chiar clasa în care au învăţat, dar în calitate de profesor .. şi parcă aude:

- Mă Vasea, da’ ce cauţi tu la catedră? Vrei să te prindă Miroanca? Şi le şi răspunde:
- Mi-i dor, mă, de voi !

Tot dorul pe care ni-l răscoleşte şi nouă – îi readuce chipul de neuitat al dăscăliţei.

„Şi zânele mor”, spune Vasile Mocrei despre învăţătoarea lui „frumoasă şi cuminte”, care „s-a dus să se odihnească ... în cimitir .. şi a aţipit”.

Autorul are harul sugestiei cu care ne aduce în realitate şi ne ajută să medităm, să contemplăm, dar mereu pe o melodie tonică. Fiindcă „Vasea” este şi nu Nică al Petrei, şi un humuleştean matur, dar şi un contemporan, fiindcă are buzunarele doldora cu ... perle sidefate (nu nesidefate, cum zice). O dovadă a harului este şi foarte buna alegere a colaboratorilor (tehnoredactor, fotograf, desenator).

De la primul şi până la ultimul cuvânt al cărţii, prin toată gama de elemente postmoderniste, autorul este albina ( şi nu trântorul) unui fagure de miere – Limba română.

 

P.S. Tot cu umor, autorul ne spune că are în pregătire cartea „Trusoul de înmormântare. Aşteptăm cu nerăbdare cartea – Trusoul, încă NU!

Prof. Viorica LAVRIC
Gura Humorului

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Trântor la o limbă ca un fagure ... .

Comentarii