Dar să revin la strada 6 Noiembrie, unde a locuit deci câţiva ani Ene Ţurcanu, până după 1966, când încă negenialul şi marele cârmaci, stejarul din Scorniceşti, Nicolae Ceauşescu, l-a luat la Bucureşti. După câtva timp l-a pensionat, fiind considerat un bătrân bolşevic depăşit de revoluţiile pe care le pregătea secretarul general al PCR. Ignoranţa multor activişti bolşevici din anii 1950 a dus la păstrarea unor valori, a unor norme venite din capitalism. Dar existau şi activişti semidocţi imprevizibili.

 Lângă fosta biserică evanghelică a germanilor de la ieşirea din Iţcani erau fosta casă germană (şcoală), sediu atunci al raionului de partid Suceava, iar tot alături era sediul Gostatului, un fel de fermă agricolă comunistă de stat, cu mult pământ şi multe animale. Într-o zi acel activist căruia i-am uitat numele a mers la Gostat şi le-a cerut ing. Alecu Fediuc şi maistrului Temistocle Milici şi viitorului meu socru Adolf Ast să pregătească un tractor cu un lanţ lung şi să caute oameni care să se suie pe biserică şi să lege cu lanţul turla pentru a fi dărâmată. „E prea înaltă“ a spus activistul, cu înjurăturile ateiste de rigoare, „daţi-o jos!“. Cei trei i-au explicat îndelung că operaţiunea nu se poate face decât din stradă şi pot fi accidente. Trebuia să vină şi miliţia. După alte salve de înjurături, activistul a abandonat această operaţiune. Mai târziu a fost promovat la regiune. Biserica a fost preluată prin 1980 de ortodocşi şi funcţionează şi astăzi. Cam aşa conduceau atunci bolşevicii construirea socialismului şi distrugerea tuturor rămăşiţelor retrograde ale capitalismului.

De altfel, în acea perioadă a fost dărâmată şi o sinagogă, iar una a fost transformată în atelier de vulcanizare până prin 1985. Evreii care mai erau prin Suceava n-au protestat. N-au protestat nici când a fost distrusă o clădire solidă, frumoasă, vizavi de biserica Sf. Dumitru, sediul comunităţii. Dar românii au protestat când a fost dărâmată acea bijuterie arhitectonică, Casa Naţională, în 1971? Sigur că a pune problema protestului în acel timp e puţin exagerat. Îi mânca puşcăria pe toţi protestatarii. Ferească Dumnezeu să protesteze cineva la deciziile activiştilor de partid. Deveneai automat duşman al poporului, criminal şi bandit, lepădătură, agent al imperialismului american, aţâţător la război, coadă de topor precum Tito, trădător al cauzei proletariatului, tâmpit, nebun etc.

În 1950 încă nu se punea problema nebunilor. Toţi erau perfect sănătoşi, toţi duşmanii poporului, buni pentru condamnare la muncă silnică. Partidul atunci nu admitea duşmani ai poporului nebuni. Nu mergea ca în Ilf şi Petrov, să se interneze contabilul Berlaga la balamuc ca să poată striga „moarte bolşevicilor“. Dacă un nebun autentic de la Socola striga moarte comunismului era vindecat la canalul Dunăre-Marea Neagră. Mergea împreună cu doctorul care-l trata la nebuni. „Ce nebuni, tovarăşi, le scoatem noi nebunia din cap la bandiţi! La sfârâmat piatră!“ Prin acei ani, de altfel, puteau ajunge activişti nebuni autentici, dacă vorbeau încontinuu şi aveau dosar de cadre bun. Nu se cereau analize medicale ca acum. Atunci tot poporul român era sănătos tun.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei.

Comentarii