Cultul şefilor comunişti practicat de către subalterni era moştenit de la bolşevicii sovietici. Dar servilismul şi ploconeala în politica românească veneau încă din perioada fanariotă sau chiar de mai înainte. Interesant este că subalternii, mulţi mai buni profesionişti decât şefii, atât cei de partid şi de stat, cât şi directorii de diferite feluri, nu îndrăzneau să vină cu o idee mai deosebită. Ideile noi trebuiau să aparţină numai şefilor. Cine ar fi mers la un prim-secretar cu o idee nouă? Ea trebuia să vină de la dânsul, şi atunci subalternul căuta o soluţie diplomatică: „după cum aţi spus dumneavoastră la ultima plenară sau şedinţă, ar trebui să facem ceva în domeniul... Aţi sugerat să acţionăm... pentru rezolvarea problemelor de la...“ etc. Oricum şi în orice situaţie, precum Ceauşescu, şefii aveau dreptate, erau cei mai deştepţi şi mai competenţi.

Doar i-a pus conducerea partidului, respectiv tovarăşul Bobu sau tovarăşa Ceauşescu, căreia doi ani după 1990 i s-a spus şi „sinistra“. Eu nu cred că trebuie demonizată Elena Ceauşescu. Nu e mai vinovată decât Ştefan Andrei, Emil Bobu, Niculescu-Mizil, Manea Mănescu etc., cum încearcă unii dintre ei să ne convingă pe la TV. În mod normal trebuiau toţi să facă cel puţin 15 ani de puşcărie. Prin 2005 ar fi fost graţiaţi, precum a făcut Gheorghiu-Dej în 1964. Dar în 1990 nu a fost o revoluţie capitalistă, aşa cum în 1944 nu a fost o revoluţie comunistă sau socialistă, cum spunea onor propaganda de partid şi savanţii istorici comunişti. În Rusia Lenin şi Troţki au făcut o mică lovitură de stat, în primă fază, apoi un război civil, câştigat de maestrul Leon Troţki, care s-a dovedit un strateg mai bun decât toţi generalii ţarişti. Mao a introdus comunismul în China în urma unui lung război civil. În România au venit comisarii de la Moscova. Nu armata roşie a introdus direct comunismul. În Finlanda n-au fost comisari bolşevici autohtoni şi, mai mult, armata finlandeză s-a oprit la graniţa pe care, chiar dacă Stalin n-a recunoscut-o, a lăsat totuşi Finlanda neutră şi capitalistă. Stalin a propus în 1948 să se reunifice Germania şi să devină neutră şi, evident, capitalistă, dar denazificată şi demilitarizată. S-au opus occidentalii şi Adenauer, viitorul cancelar al RFG. Acest lucru era prevăzut şi de acordul de la Potsdam din 1945.

În anii 1950 propaganda sovietică şi cea din ţările de „democraţie populară“ condamnau cu tărie încălcarea acordurilor de la Potsdam. Curios, dar era un adevăr. Stalin a fost pus în faţa unui fapt împlinit când foştii lui aliaţi au format statul vest-german în 1949, introducând o nouă marcă germană. Acordurile de la Potsdam privind viitorul Germaniei erau spulberate. În 1952 conducătorii occidentali au încheiat un acord cu RFG care-i permiteau remilitarizarea, fără armament nuclear, aviaţie şi marină proprii. Mulţi politicieni şi generali germani, cum am mai amintit, ameninţau direct URSS că vor înapoi teritoriile date Poloniei şi Prusia Orientală. Este acel revanşism vest-german care a făcut epocă între 1950 şi 1960. De fapt abia în 1966 Willy Brandt a recunoscut frontiera Oder-Neisse. O istorie obiectivă a războiului rece nu s-a scris încă. Occidentalii sunt iniţiatorii acestuia, Stalin fiind în defensivă. Era ameninţat, până în 1950, cu arma nucleară americană. Americanii au înconjurat URSS cu baze şi fel de fel de pacte militare. De-abia Hruşciov a speriat puţin America, apoi Brejnev a obţinut o superioritate militară în domeniul rachetelor nucleare.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei.

Comentarii