O calitate care se învaţă: perseverenţa

Ţările recent aderate la Uniunea Europeană, printre care şi România, încă suferă de un sindrom de comportament tarat (sau viciu de personalitate): lipsa de perseverenţă în urmărirea programelor proprii sau a programelor comunităţii. Nu trebuie, cred, să insist aici asupra binecunoscutelor noastre defecte cultivate sistemic şi stimulate până recent de regimul comunizant de la noi: lipsa de consecvenţă, lenea şi comoditatea, încremenirea în proiect şi desprinderea de realitate. Sunt, toate acestea, frâne care au ţinut în loc dezvoltarea economică a României, dezvoltarea personală a românilor şi chiar adecvarea la standardele actuale ale politicilor româneşti de grup şi personale, fie ele economice, culturale, sociale, politice (apropo de politic, la care nu aş vrea să stărui aici, este un exemplu de înapoiere fărâmiţarea mediilor politice în zeci de partiduleţe şi aripioare, îndemne de a sluji interesele cetăţenilor, în loc de o viguroasă segregare doctrinară cu maximum trei-patru orientări politice care să absoarbă logic şi realist majoritatea electoratului şi care să asigure un raport lucid între puterea conjuncturală şi opoziţie, în funcţie de rezultatele periodice ale alegerilor şi în funcţie de corecta funcţionare a pârghiilor democratice).

Merită să conştientizăm acest lucru, mai ales în acest al 50-lea an de la crearea în 1958 a Uniunii Europene de către primele şase ţări ce au avut curajul de a trasa un destin: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda. Ceea ce a dus la creşterea proiectului european până la forma sa actuală (27 de state membre, care garantează pacea şi prosperitatea pentru peste o jumătate de miliard de oameni) a fost consecvenţa, realismul şi seriozitatea cu care au fost urmărite obiectivele principale primordiale şi cu care au fost dezvoltate soluţiile cele mai apropriate în acord realist cu evoluţia istorică a Europei şi a vecinilor Europei.

 

Tinerii europeni: ucenici la porţile perseverenţei

Europa este pe cale să devină o societate bazată pe cunoaştere, deoarece trăim într-o lume aflată în evoluţie continuă, alertă, în care concurenţa mondială nu încetează niciodată, ci se intensifică exponenţial mai ales în sectoarele tradiţionale. Această observaţie de bun simţ se aplică evoluţiei fiecărui stat membru al UE. Fiecare ţară, subînţelegând că şi România, are în vedere în politica sa naţională trendul educativ şi cultural al epocii şi al diviziunii geo-politice din care face parte. Aşa se face că învăţământul românesc şi cultura română sunt datoare să ofere tinerilor, prin educaţie continuă, un capital de cunoştinţe mobil şi mereu perfectibil. UE consideră că cetăţenii şi educaţia lor profesională şi socială sunt atuul cel mai preţios. De la acest atu pleacă evoluţia sau involuţia ţărilor noastre, competitivitatea sau lipsa de competitivitate pe o piaţă dominată de actori miraculoşi precum China în expansiune în UE, India, Marea Britanie, ţările UE, Statele Unite sau Israel. Problemele care trebuie să ne stea în atenţie sunt următoarele: pe o piaţă europeană în care globalismul şi multinaţionalele joacă tare şi inovează continuu, România îşi găseşte locul meritat? Cetăţenii români se pot integra în această lume la un nivel onorabil ?( căci scurta perioadă actuală a emigranţilor care se nu se ocupă majoritar decât de muncile de jos ale altora trebuie să devină o amintire. Românii trebuie să atingă la rândul lor un standing mai înalt şi un autorespect crescut, pe măsură ce societatea românească va prospera). În ce măsură România, ca ţară membră UE, acordă cu perseverenţă şi discernământ, cu responsabilitate şi profesionalism, atenţia cuvenită pregătirii tinerilor pentru viaţă şi pentru viitor? „Educaţia şi formarea constituie cimentul care leagă societăţile în faţa schimbărilor economice şi demografice”, susţine comisarul european Ján Figel. Tinerii tuturor celor 27 de state europene vor duce mai departe speranţa de pace şi de prosperitate a ţărilor lor, ca şi a Uniunii Europene, care este garantul principal al culturilor reunite şi al civilizaţiilor aflate în aceeaşi paradigmă.

 

Perseverenţa în uitare: o sinucidere

România încă se poticneşte: ba programele sunt uitate şi abandonate pe drum, ba Justiţia românească devine instituţie mafiotă care protejează criminalii şi subminează statul de drept (atrăgând asupra României sancţiuni ce afectează cetăţenii români), ba clasa politică românească îşi vede de interesele personale uitând că este mandatată de cetăţeni şi plătită de aceştia ca să asigure dezvoltarea României şi respectarea intereselor românilor.

Perseverenţa în a ne educa copiii şi de a ne asigura astfel un viitor mai bun sunt obiectivele cele mai urgente şi de durată. Este evident că România a făcut deja suficiente greşeli în ultimii 18 ani (pierzând de-a valma – din prostie, din trădare sau din indolenţă - nenumărate atuuri economice, de resurse, de politică sau strategice -), pentru a-şi mai permite să renunţe şi la acest preţios capital care este reprezentat de tineri. Înainte de petrol, energie atomică sau de investiţii, să nu pierdem şi ceea ce este cu adevărat românesc şi, simultan, cu adevărat patrimoniu universal valabil: tinerii şi tradiţiile culturale româneşti.

Dacă şi de această dată vom risipi şi acest capital, cu o condamnabilă perseverenţă în ignorarea adevărului nostru ca popor, desigur nu va fi sfârşitul lumii. Dar ceva esenţial şi spiritual românesc va dispărea pe vecie. Şi nu va fi nimeni să-şi amintească mai târziu de noi, românii, nici de perseverenţa noastră în uitare…

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Recuperând ceea ce ne-a lipsit: cultura perseverenţei.

Comentarii