În cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea, când administraţia Sucevei a început să se preocupe - în paralel cu procesul de urbanizare şi de extindere a oraşului - de amenajarea şi întreţinerea străzilor, s-au configurat şi primele măsuri cu privire la circulaţia şi transportul public în urbe.

 

Piaţa Birjarilor

Dacă celor nouă sacagii, care aduceau apă în oraş, Primăria le-a interzis, din anul 1857, staţionarea în apropierea Şipotului (motivat fiind şi de pericolul de surpare a terenului în zonă) ulterior s-a interzis şi birjarilor din Suceava să mai staţioneze pe Strada Mare, în faţa Hotelului Langer, fiindu-le mai întâi stabilit un loc în apropierea bisericii catolice Sf. Nepomuk, iar mai apoi amenajându-se un loc special numit Fiaker Platz (Piaţa Birjarilor).

Birjele staţionau de la primele ore ale dimineţii şi până noaptea târziu, când erau luminate cu lămpi (felinare) laterale, în mica piaţă din preajma Curţii Domneşti a Sucevei.

Birjele şedeau aliniate la stradă, iar birjarii puteau fi găsiţi de clienţii lor, mai ales când era vremea rea, într-un gang îngust care mărginea zidul uneia din crâşmele din apropiere.

 

Birjarii îşi aşteptau clienţii cocoţaţi pe capra trăsurii

Dacă la Cernăuţi birjarii erau în majoritate muscali, la Suceava birjăria era o profesie practicată cu precădere de evrei, fiind o afacere de familie care se transmitea din tată în fiu.

Birjarii evrei, cu perciuni şi pălării negre, îşi aşteptau clienţii cocoţaţi pe capra trăsurii. 

Printre practicanţii acestei profesiuni în târgul Sucevei figurau, la finele primului deceniu al sec. al XX-lea, şi doi români.

Fiecare birjar care se respecta avea câte două trăsuri, una obişnuită, de corvoadă zilnică, şi alta mai elegantă, folosită pentru ocazii şi pentru zile de sărbătoare.

Iarna, roţile erau demontate, iar birjele erau aşezate pe sanie.

 

Birja cu burduf din pânză smolită

Birja, cu un cal sau cu doi, avea roţi suple şi bine unse, iar clienţii - care stăteau pe bancheta pluşată sau îmbrăcată în piele (pe care încăpeau alături două sau chiar trei persoane) - erau protejaţi, pe vreme de arşiţă sau de ploaie, cu o copertină mobilă, un burduf confecţionat din pânză smolită sau cauciucată.

Pentru zilele de sărbătoare caii erau bine periaţi, lustruiţi, înhămaţi cu hamuri noi cu bumbi strălucitori de alamă, iar la urechi aveau canafi stufoşi din lână roşie.

Caii erau hrăniţi cu ovăz dintr-un sac legat în jurul gâtului, iar pentru a-şi potoli setea, în drumurile pe care le făceau, trăgeau la câte unul din şipotele de la marginea urbei, unde erau amenajate jgheaburi pentru adăpat.

 

Fierăria lui Manolovici şi potcovăria lui Faur Ţiganul

O situaţie a Sucevei interbelice menţionează existenţa a 5 ateliere în care se construiau şi se reparau căruţe şi trăsuri pentru transport de persoane.

Printre evreii Meyer, Moritz, Drappl sau Bernstein mai era, înainte de cel de-al doilea război mondial, un singur birjar român, GheorghePăltinaş, poreclit în urbe Colac.

De câte ori era nevoie, caii erau potcoviţi fie la fierăria lui Manolovici, sau la potcovăria lui Faur Ţiganul, acolo unde se făceau şi mici reparaţii trăsurilor, se schimbau roţile şi se înlocuiau arcurile rupte.

Vechea fierărie a lui Manolovici, şubredă şi părăginită, cu intrările ferecate şi ochiurile ferestrelor acoperite cu scânduri bătute în cuie, mai rezista încă, într-o rână, la începutul anilor ’60.

*

Birjele şi-au îndeplinit rolul de mijloc de transport public în Suceava şi după apariţia automobilelor şi au continuat să-şi ducă clienţii însoţind uneori singurul autobuz cu 19 locuri, care circula - începând cu anul 1949 - făcând curse regulate pe traseul de 5 km din centrul oraşului la Gara Iţcani.

Ultima birjă, cea a lui Bernstein, mai putea fi văzută încă la începutul anilor ’60 pe străzile Sucevei.

Pe strada pavată cu calaburi de granit
Principalele mijloace de transport în Suceava în perioada interbelică au rămas tot căruţele şi birjele.
Potrivit unei statistici din anul 1926, oraşul Suceava avea 88 de străzi însumând peste 100 de km.
Prima arteră de circulaţie pavată cu calaburi de granit (procuraţi de la Societatea anonimă „Calea” din Brăila) a fost str. Regele Ferdinand (astăzi Ştefan cel Mare), pentru pavarea căreia Primăria a alocat suma de 500.000 lei.
În anul 1922 erau în evidenţă un număr de 58 de căruţe cu osie din lemn, 120 de căruţe cu osie de fier şi 46 de trăsuri cu arcuri, din care 37 erau cu doi cai.
 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Mână birjar!.

Comentarii