August 1968: URSS invadează Cehoslovacia - August 2008: Rusia invadează Georgia

La interval de 60 de ani, acelaşi scenariu cu care Moscova vrea să intimideze lumea civilizată
 
Din cauza propagandei de război de la începutul acestei săptămâni, lumea s-a grăbit degeaba să-l mustre pe preşedintele georgian Saakaşvili: că acesta s-ar fi pripit, că ar fi ridicat prea sus coada, că nu ar fi ţinut cont de realitatea locală şi de pericolul rus…Adevărul este că invazia rusă era demult planificată, şi a ţinut pasul punctual cu alte două evenimente ce iritau şi eclipsau Moscova: pe de o parte, China a strălucit prea tare în ultima vreme, mai ales în timpul Olimpiadei, iar Putin nu prea înghite această concurenţă; pe de altă parte, recent, în Polonia, după Cehia, Statele Unite desfăşoară punct cu punct strategia planificată pentru sporirea securităţii Europei şi NATO. Să ne amintim aşadar că USA şi Polonia au semnat, joi, acordul pentru instalarea unor elemente ale "scutului" american anti-rachetă, pe teritoriul polonez. Acordul va ridica, fără îndoială, tensiunea în relaţiile cu Rusia, care se consideră ameninţată de proiectul scutului american. Ca o primă reacţie, ministrul rus de Externe şi-a anulat o vizită la Varşovia, programată luna viitoare. Ei şi? Îi va trece. Conform acordului, Polonia va găzdui rampe de lansare pentru zece rachete capabile să distrugă în zbor eventuale rachete balistice cu rază lungă de acţiune. "Scutul" american include şi un radar de mare putere, instalat în Cehia, ţară cu care a fost semnat deja un acord. Conflictul din Georgia a grăbit, de asemenea, încheierea negocierilor. Cum, oficial, scutul anti-rachetă ar trebui să apere Europa de state "incontrolabile" ca Iranul sau Coreea de Nord iar Rusia susţinea, însă, că el modifică, în dezavantajul său, echilibrul strategic european şi a avertizat că "nu va lăsa fără răspuns" instalarea acestuia, iată că Rusia s-a ţinut de cuvânt. Dacă nu a reuşit să oprească încheierea acestui acord, atunci şi-a dat arama pe faţă, a distrus armata Georgiei şi a făcut nenumărate victime colaterale, declanşând o catastrofă umanitară în Caucaz.
 

Putin nu a câştigat nimic, ba chiar a pierdut şi războiul de imagine
 
Ce a câştigat Putin? Nimic, faţă de trecutul recent. La prima vedere, acesta i-a speriat puţin pe cei slabi de înger. Dar, după graba cu care au sărit simultan toţi rusofonii din Transnistria, Osetia de Sud şi celelalte enclave separatiste să clameze aceleaşi pretenţii politice în cor cu Moscova, este evident că operaţiunea a avut un creier KGB, urmând aceleaşi puncte de pe vremea URSS. Problema este că acum suntem în alt film, iar o astfel de mutare a adus Rusiei numai deservicii, de care îşi va da seama foarte curând prin izolarea pe plan economic şi diplomatic. Deja, prima sa mare pierdere, care a aruncat-o în urmă cu un secol, este aceea de imagine pe plan internaţional. Dacă eroismul exaltat al lui Saakaşvili merită o anume simpatie (ca orice alt act demn şi lovit de inocenţă), marşul forţat al Rusiei către propriul său trecut sângeros vorbeşte întregii lumi despre slăbiciunea imperiului rus măcinat de bani negri, corupţie şi crime, despre lipsa mijloacelor moderne de soluţionare a conflictelor, despre promiscuitatea unei politici externe bazate pe şantaj energetic, clişee etnic-enclavate şi soluţii de blitz-krieg de modă veche.
 

Nu de muşchi occidentali sau americani e nevoie acum, ci de creier
 
Unii observatori critică lipsa de vizibilitate a reacţiilor occidentale în favoarea Georgiei. Însă aceştia, în mod pripit, uită că fineţea şi subtilitatea actuală a diplomaţiei occidentale nu au nimic în comun cu grobianismul militarilor invadatori, care şi astăzi, precum acum 60 de ani, sar la beregata civililor fără apărare şi le ordonă davai ceas, după care îi ucid. Uniunea Europeană şi Statele Unite nu scot încă muşchii, atunci când nu e nevoie decât de creier. Nesocotirea tuturor legilor internaţionale şi angajarea într-un conflict militar deschis de ruşi în chiar sfera lor de acţiune nu reprezintă decât o dovadă de sfidare şi o capcană primitivă întinsă de KGB occidentalilor şi vecinilor, dar o capcană ridicolă, bună doar pentru prins muşte în clei. Este important pentru Moscova să înţeleagă că vremurile au evoluat până şi pentru rivala sa, China, iar izolarea internaţională actuală îi va aduce mai multe deservicii decât orice intervenţie militară a Vestului în Caucaz. Rusia lui Putin a pierdut avantajele promiţătoare ale democraţiei create de Elţîn şi s-a întors la epoca Andropov, iar de aici, dacă nu se întâmplă nimic înţelept, se va întoarce la epoca Stalin. După genocidul din Cecenia – indus în mod absurd şi ilogic de marea corupţie rusă post-comunistă şi cecenă -, cel din Georgia este a doua „măreaţă realizare” a Rusiei, iar toată opinia publică internaţională nu va sta deoparte în faţa acestei operaţiuni. Dacă la începutul secolului al XIX-lea, Georgia şi Armenia ceruseră de bună voie protecţia ţarului rus pentru ca principatele lor creştine să fie astfel apărate de agresivitatea musulmană, interesele politice actuale ale micilor ţări s-au schimbat în favoarea democraţiei aproape etatizate, care e mai în vogă în era consumeristă a globalizării.

Anii electorali şi gura de oxigen bolşevic
 
Nu în ultimul rând, mergând pe firul unui posibil discurs interior al lui Putin, creierul operaţiunii Georgia din aceste zile, să analizăm simetria evenimentelor din august 1968 din Cehoslovacia când URSS a invadat mica ţară curajoasă în care înflorea visul democraţiei, şi din august 2008 din Georgia, când se repetă acelaşi scenariu: Rusia îi pedepseşte pe idealiştii visători la libertate şi la abolirea tiraniei. În primul rând, acest episod are menirea propagandistică de a resuscita în Rusia, la 60 de ani distanţă, spiritul triumfalist bolşevic, aflat în fază de revigorare în unele medii politice şi civile ruse actuale, manipulate şi inflamate de leaderii de la Kremlin în an electoral. Gura de oxigen bolşevic prin invazie militară în Georgia este administrată de Putin fidelilor săi în plin context istoric actual de democratizare şi liberalizare a lumii, când proiectul Europei Unite începe să se maturizeze şi să se întărească. Aceeaşi Europă, purtată de elanuri aproape utopice în 1968, încercase pentru prima oară să se îmbete cu iluziile schimbării: „Changez la vie“ (vezi dialogurile dintre Adam Michnik şi Cohn-Bendit) era sloganul rebeliunii studenţeşti pariziene şi al multor medii intelectuale cuprinse în epocă de revolta neo-romantică împotriva războaielor.

Vladimir Tismăneanu, în Dilema Veche no.223, din 27 mai 2008, aminteşte: „Despre aceste lucruri a scris la vremea respectivă pagini de o mare luciditate Monica Lovinescu. Transmise la „Europa liberă“ în emisiuni devenite legendare, ele ne informau şi ne formau. Cu fineţe şi respect pentru spaţiul ideilor, Monica Lovinescu a făcut adevărate disecţii ale miturilor inspiratoare al revoltei studenţeşti franceze. Nu a condamnat-o înainte de a o explica. Reflecţiile sale se întîlneau cu cele ale lui Raymond Aron care scria despre la révolution introuvable. După cum se întâlneau cu acelea ale lui Leszek Kolakowski, marxistul deziluzionat care avusese curajul să se solidarizeze cu studenţii Universităţii din Varşovia, în martie 1968. Pentru Kolakowski, Zygmunt Bauman, Krzystof Pomian, Stefan Morawski şi alţi intelectuali contestatari, expulzaţi din Universitate la ordinul lui Gomulka, socialismul polonez intrase în faza sa fascistă”.

După 60 de ani de experienţe totalitare şi post-totalitare comuniste, istoria dă semne de oboseală, din nou. Să sperăm, însă, că intelectualitatea şi cercurile politice actuale nu se vor mai lăsa seduse de false teme ale Binelui, cedând în faţa fascinaţiei unei ipocrizii globalizante ce deschide calea Răului. Acum este momentul să ajutăm Rusia să-şi revizuiască strategiile interne de control asupra lumii contemporane. Căci, evident, Rusia are nevoie de ajutor internaţional pentru a se trezi la realitate.