Daniel M. Cornish, Tatuaj cu sânge de monstru, Cartea întâi: Orfanul, Editura Corint Junior, 2008.

 

Tatuaj cu sânge de monstru

Titlul seriei lui Daniel Cornish este destul de înspăimântător pentru a-i atrage pe adolescenţi, principalii destinatari ai poveştii despre lumea închipuită a orfanului Rossamünd. Ca orice lume imaginară, ea ne e înfăţişată cu tot heghemonicon-ul cuvenit: portrete, tabele de conversie a unităţilor de măsură, şi hărţi, mai ales hărţi, care par să vină din secolele de demult.În care, dincolo de precizia caligrafică a contururilor, se întrevedeau skiapozi, pigmei şi grifoni. Universul pe care porneşte să-l cucerească băieţandrul cu nume de fată, Rossamünd (de care cei neştiutori îşi bat joc, dar care, suntem îndemnaţi să bănuim cu un fior de anticipare, are un sens ascuns a cărui enigmă se va desluşi în viitorul eroului şi mai ales al cărţii), este pe jumătate descifrabil. Fiindcă adesea se aseamănă în fond – dincolo de mările de oţet, de micile animale simpatice şi de uriaşii căpcăuni ameninţători – cu lumea noastră banală. Jumătatea celalaltă aduce laolaltă internatele sinistre ale lui Dickens, cavalerii fără teamă şi fără prihană ai lui Walter Scott, căutarea - niciodată încheiată - a comorilor lui Stevenson, hobbiţii lui Tolkien, o adiere de Peter Pan, şi încă altele, ascunse în încifrările textului. Dacă adulţii vor vrea să se delecteze cu intertextualităţile acestui basm postmodern, sau vor prefera să redevină puberi pentru câteva ceasuri şi să se bucure, pur şi simplu, de gustul sărat – mă rog, oţetit - al aventurii, e alegerea lor.

Zoe Petre

 

Christine Angot, „Incest”, Editura Leda, 2008

 

Incestul ca provocare literară

Editura Leda îşi provoacă acum cititorii cu un titlu „tare”: Incest (de fapt Incestul în original), un roman al scriitoarei franceze Christine Angot (n. 1959). Cartea a apărut pentru prima oară în 1999 şi este unul dintre titlurile-fanion ale acestei autoare, comparate de unii critici cu faimosul ei coleg de generaţie Michel Houellebecq. E adevărat că astăzi, cînd vechile tabuuri erotice au căzut unul cîte unul, incestul a devenit în literatură o temă printre altele (s-au dus vremurile lui Anais Nin…). Totuşi, potenţialul său scandalos subzistă încă, mai ales cînd ştii cum să-l abordezi. Autoarea a refuzat eticheta de „regină a autoficţiunii” care i-a fost aplicată.Şi pe bună dreptate. Incest este o confesiune feminină dură, care nu-şi menajează nici o clipă cititorii. Meritul lui Christine Angot e acela că trece, de fapt, dincolo de explorarea unui caz de traumă incestuoasă, ajungînd în zone obscure ale psihicului colectiv şi investigînd chiar cu o oarecare cruzime, dar şi cu rafinament, relaţia dintre societate şi ceea ce este interzis, reprimat. Dimensiunea psihanalitică a cărţii este marcată, iar performanţa ei – deloc minoră - constă în surprinderea unei fibre, foarte fine, a umanului ultragiat. Bulversant, irezistibil, polemic pe alocuri, romanul lui Christine Angot ne invită să luăm pulsul provocării autoficţionale „la ea acasă”.

Paul CERNAT

 

Jenny Colgan, Fetele din West End, Editura Humanitas Fiction, 2008

 

Drumul spre înalta societate

Ţineţi minte emisiunea "Surprize, surprize"? În ciuda scenariului uşor previzibil, publicul care a iubit-o era mai degrabă atent la personaje şi nu la împrejurări. În fond, poveştile nu se schimbă niciodată. Exact pe asta mizează literatura chick lit. Pe eternitatea poveştilor de dragoste şi de tinereţe veşnică. Jenny Colgan nu face excepţie. Scrie romane scurte, vorbăreţe, simpatice despre fete care visează şi apoi deschid ochii asupra realităţii. În cazul de faţă, două surori gemene, Lizzie şi Penny care, ca orice personaj de roman, vor să cucerească Londra. Şi, tot ca nişte fete moderne ce sunt, îşi vor pune la bătaie cinismul, sexualitatea şi inteligenţa pentru a câştiga bătălia cu timpul şi cu oraşul de aur. Numai că aurul e în mâna şi buzunarele bărbaţilor. Ei şi? Tema e bătătorită, aşa gândeşte şi procedează orice eroină de chick lit. Dar, spre deosebire de poveştile cu zâne şi cu Feţi Frumoşi, gemenele o dau în bară. Viaţa nu e ca în emisiuni sau în prospecte. Colac peste pupăză, ele fac imensa prostie de a se îndrăgosti (măcar una dintre ele). Drumul spre înalta şi plicticoasa societate londoneză se împotmoleşte. Pentru că înalta societate ştie prea bine ce gând rău i-au pus parveniţii. La jumătatea romanului, fetele au dat-o-n bară şi şi-au rătăcit iluziile. Ar trebui, pentru a ieşi din impas, o zână, fie ea una a surprizelor.

Scenariul pare cunoscut? Ceea ce-l salvează e chiar stilul autoarei: luminos, cald, ca o zi de vară liniştită, numai bună pentru o lectură răcoritoare.

Florin Iaru

 

Christopher Reich,” Clubul patrioţilor”, Editura Humanitas Fiction, 2008

 

Zile şi nopţi cu adrenalină în NYC

Un antrenant roman-roman, de cea mai bună calitate chiar şi strict literară se dovedeşte „Clubul patrioţilor” – Premiul Thriller Writers pe 2005 - al lui Christopher Reich, apărut în colecţia Thryller &Mistery la  Editura „Humanitas Fiction”,ca un bun răcoritor în aceste zile de fierbinţeală electorală românească. Apăsăm pe calităţile literare ale textului pentru că prea s-au înmulţit autorii improvizaţi de fel de fel de proze, mai mult sau mai puţin epice, analitice, mai mult pisălogice decît psihologice cum se tot doresc a fi cei din această nouă categorie de vedete scriptomediatice. Reich este un bun meseriaş, din clasa Edgar Wallace-Simenon-Agatha Christie, ştie să conducă nişte poveşti aventuroase printr-un New York halucinant, ştie să construiască personaje bine conturate. Şi mai ales să fie credibile, senzaţia de naturaleţe şi firesc este discret întreţesută pe canavaua specaculoasă a întîmplărilor. „Clubul diplomaţilor” este, o spunem apăsat şi fără interese partizane, şi o bună lecţie de proză. Am trăit la propriu romanul şi pentru că răsucirile propriei biografii ne-au făcut să cunoaştem mai toate locurile publice şi cotloanele pomenite în roman. Un roman newyorkez, pe cît se poate de natural perceput şi pe pămînt românesc: aventuri fără frontiere. Traducerea,bună-bună, Ioana Bărbulescu.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Bibliofagia.

Comentarii