Marin Preda, “Jurnal intim”
Editura Cartex, 2007

 

Viaţa lui Marin Preda comentată de el însuşi

Un consistent şi extrem de incitant op se dovedeşte ceea ce criticul literar Eugen Simion pune sub genericul „Jurnal intim”. Marin Preda, autorul, un nume clopoţitor în literatura română, de ieri şi de azi. Chiar dacă alde Mihaela Rădulescu şi Tucă fac tiraje mult mai consistente, autorul „Moromeţilor” îşi păstrează o anume aură incontestabilă de mare scriitor. Dacă opera sa a fost bine mărunţită şi analizată în fel şi chip în detaliile ei, omul, de la a cărui moarte se vor împlini nu peste mulţi ani chiar 30, rămîne bine pitit în pliurile operei. „Jurnal intim”, ediţie de Eugen Simion şi Oana Soare, însoţit de un dens şi bine articulat studiu introductiv al aceluiaşi mult hulit pe nedrept Eugen Simion, relevă parte din faţetele mai puţin cunoscute ale lui Marin Preda. Viaţa lăuntrică, legată de scris sau amorurile lui, mai mult sau mai puţin fericite, legăturile cu oamenii şi mecanismele socio-politice ale vremii, apar şi portretele unor contemporani, văzute, evident, prin prisma unui bun analist şi fin psiholog. Dar cînd este vorba de femei, lui Marin Preda nu-i prea ies pasenţele. Plus fişe clinice, note şi adnotări ale unor cărţi în lucru. Pentru istoricii literari o adevărată comoară, pentru cei ce ce caută astăzi notorietatea, un plictisitor travaliu. „Jurnal intim” al lui Preda, un moralist pudic din clasa lui Camus, se poate citi şi cu multe paranteze de uz propriu.

A.M. Homes, Sunt copilul amantei,
Ed. Leda,2008

 

Puzzle autobiografic

„Totul era discreţie şi substrat psihologic“ spune naratoarea din Sunt copilul amantei, de A.M. Homes, o carte emoţionantă despre o identitate ascunsă şi scoasă la iveală la vârsta maturităţii: descoperirea părinţilor biologici de către o femeie de 31 de ani, care în copilărie fusese înfiată. Amy, o scriitoare cunoscută, care a dus până în acel moment o viaţă liniştită alături de părinţii adoptivi, cu încercări nereuşite de a-şi recupera biografia pierdută, îşi regăseşte la maturitate părinţii biologici. Rodul unei aventuri extraconjugale a tatălui ei, bărbat însurat, cu o femeie mult mai tânără, fata va fi abandonată încă de la naştere şi dată spre adopţie. Cititorul va descoperi, împreună cu povestitoarea, un bărbat îmbătrânit şi meschin, fricos, care nu va avea curajul până la sfârşit să-şi asume legătura paternală. El reprezintă, de fapt, un străin pentru femeia care, biologic, este fiica lui. Iar, pe de altă parte, o femeie profund dezechilibrată, care trăieşte într-o fantezie ruptă de realitate – mama. Amy oscilează între părinţii adoptivi, ale căror portrete abia pot fi schiţate de-a lungul cărţii, şi noua familie, de origine, care scoate la iveală două personaje respingătoare.

Autobiografică, extrem de bine scrisă, cu un stil limpede şi seducător, cartea îşi serveşte impecabil autoarea. Ferindu-se să cadă în psihologisme ieftine şi apăsând, în schimb, pe notele grave şi subtile ale dependenţei emoţionale şi ale nostalgiei faţă de un trecut complet necunoscut, Sunt copilul amantei se citeşte pe nerăsuflate.

Florin Iaru

Lisa Unger, “Adevărul care ucide”,
Editura Humanitas Fiction, 2008

 

Crime şi suspans

Ridley Jones este probabil prototipul personajului de care te laşi imediat sedus, pe care îl urmezi, cuminte, peste tot şi a cărui poveste o asculţi până la capăt, cu urechile ciulite. O femeie cu un destin plin de necunoscute, un copil înfiat sau, mai precis, „traficat“, al cărui tată biologic se presupune a fi fost un criminal nemilos şi a cărui fantomă încă îi mai bântuie viaţa fiicei, chiar după ce cenuşa i-a fost împrăştiată în cele patru zări. Cartea se deschide cu o capcană – o crimă brutală şi seacă, lăsată în suspans –, iar legăturile între personaje şi întîmplări se ţes încet, într-o adevărată reţea, solicitându-i cititorului răbdarea şi perspicacitatea de care e nevoie pentru dezlegarea unui astfel de mister. Cum Ridley Jones este la rându-i scriitoare, personajul capătă dintr-o dată un plus de verosimilitate şi devine el însuşi sensibil la situaţiile ficţionale. În căutarea propriei identităţi care i se dezvăluie a fi cu totul alta decât cea pe care o cunoştea, ea îşi dezvăluie nu numai tenacitatea, o curiozitate de detectiv, încăpăţînarea, dar şi o anumită vulnerabilitate sentimentală demnă de o adevărată eroină de roman cu tramă poliţistă. În plus, acţiune este plasată pe rînd între New York şi Londra, toposuri ale genului, pe care cunoscuta autoare Lisa Unger le exploatează în descrieri extrem de vizuale.

Adevărul care ucide este un bestseller, foarte bine scris, care va face cu siguranţă victime şi printre consumatorii de thriller din România.

Cecilia Ştefănescu

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Bibliofagia.

Comentarii