Mircea Radu IACOBAN

Pare-mi-se Shakespeare a rotunjit pentru întâia oară sintagma „frumoasa lună mai.” Şi cum să-i spui altfel decât „frumoasa”? Dacă raiul n-are anotimpuri, cu siguranță că respectivul loc cu verdeață e-ntr-o eternă lună mai. Dau cinci noiembrie posace pe-un singur mai al verdelui crud şi cald, şi pur, când dă în clocot dorul de ducă şi explodează lehamitea de membranele betoanelor între care suntem încarcerați fără vină vinovați! Numai că, pentru întâia oară de când mă știu, nu pot întâmpina armindenii cu obișnuita bucurie, drag și dor, ci cu adâncă îngrijorare pentru soarta acestei țări care pare a fi luat-o razna de-a binelea, pierzându-și parte din simțul realității, buna-credință și respectul pentru adevăr. Tictocăreala facilă și găunoasă ia locul lecturii real profitabile, legea minimului efort sapă la temelia limbii naționale, adevărul devine fulgurant când alb, când negru (și invers), strada ia locul dezbaterii temeinic responsabile, iar instituția națională menită să asigure prefigurarea viitorului curs al societății românești, Alegerile, se vrea orânduită după cheful celui care țipă mai nerușinat și mai tare! 

Iată că la sfârșitul acestei săptămâni, taman în ziua alegerilor, revine pe scena Naționalului ieșean o piesă a mea interzisă în urmă cu 44 de ani, în 1981 – „Hardughia”. Cum am mai spus în această rubrică, în 1963 eram student încorporat în cazarma din Copou și într-o bună dimineață (trompeta suna la ora 5!) am fost trimis cu plutonul „să executăm o demolare”: la Iași se dărâma Academia Mihăileană, cea dintâi instituție universitară românească, clădirea din care Mihail Kogălniceanu rostea fatidicele cuvinte „eu privesc ca patrie a mea toată acea întindere de loc unde se vorbește românește, și ca istorie națională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania”. Piesa „Hardughia” are ca punct de plecare regretabila demolare.

Revine cu acest prilej în interesul public un episod care constituie o dureroasă rană nu numai pentru intelectualitatea ieșeană, ci pentru tot românul ce-și prețuiește neamul și țara. Din păcate, n-a rămas nici urmă din vechea clădire, iar marea majoritate a celor ce trec prin preajma micului monument ridicat în 1995 întru amintirea Academiei Mihăilene habar n-are ce reprezintă și ce rost are. De altfel, este și ilizibil, fiindcă un cretin… îl tot mânjește cu vopsea neagră!!

După comemorarea din 1995, când se împlineau 160 de ani de la deschiderea școlii superioare ieșene, mai nimeni nu pare a-și mai fi amintit de ea! Regretatul istoric Ion Toderașcu scria (în „Historia Universitatic Iassiensis” 111/2012): „Demolarea Academiei Mihăilene a fost o decizie dintre cele mai aberante, pe care istoria n-o va ierta niciodată. Aflată în centrul orașului Iași, găzduind atunci Filiala Iași a Academiei Republicii Populare Române, acest edificiu marca începutul organizării învățământului în limba națională. În anii dictaturii dejiste, o împotrivire tip rezistență ar fi avut consecințe dintre cele mai grave. S-a recurs la singura cale posibilă, aceea a memoriilor. A fost o acțiune prudentă, ponderată, care să lase speranța unei finalizări pozitive salvatoare. (…) Înaintat organelor de partid și de stat, memoriul nu a sensibilizat prin nimic și nu a produs nici o stare emoțională potentaților pentru care trecutul se limita, în anii aceia, la istoria mișcării muncitorești și a PCR.”

În Programul de sală al „Hardughiei” din 1981, profesorul Constantin Ciopraga spunea: „A conserva edificii legate de monumente umane semnificative, de amintirea personalităților notabile, însemnă în esență o mare biografie națională.” Cei trei activiști care au luat hotărârea ultimă a demolării (de la raion, de la regiune și de la centru) aveau unul studii primare, altul o școală profesională și cel de al treilea „facultatea muncitorească”…

De nu știi construi, barem nu dărâma!