Mircea Radu IACOBAN

Oare n-am visat? Relațiile scriitoricești cu Chișinăul se mai dezghețaseră, apăruse la „Junimea” cea dintâi carte basarabeană cu litere latine („Steaua de vineri” a lui Grigore Vieru), câtorva confrați din Chișinău (Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Mihai Strâmbeanu) li s-a permis pentru întâia oară trecerea Prutului. La Iași, aceste prime vizite erau adevărate evenimente, atât pentru oaspeți, cât și pentru scriitorimea locului. Zile a căror emoție am cam uitat-o, fiindcă, nu-i așa, și uitarea e scrisă-n legile omenești… I-am condus pe oaspeți, rând pe rând, prin Iașiul în care călcau prima oară, spre a constata cu surprindere că explicațiile erau de tot inutile. Iată – le spuneam – Sfântul Nicolae Domnesc, zidită de Ștefan cel Mare. ,,Da – continuau confrații de la Chișinău – după bătălia de la Grumăzești... aici erau unși cu mir domnitorii Moldovei... Iată Trei Ierarhii... să aprindem o lumânare la mormintele lui Cuza și Cantemir... Asta-i Hala? Unde-i mănăstirea Sfânta Vineri?” (Noroc de documentarea pentru piesa ,,Noaptea” – știam că Sfânta Vineri fusese dărâmată pe la 1878...)

Oaspeții vizitaseră demult, în bibliotecă, un Iași al lor și căutau acum să potrivească cele două înfățișări, dar suprapunerea exactă n-avea să izbutească pretutindeni. ,,Asta-i Bolta Rece? Imposibil!” (vestita crâșmă, sfințită de paharele de vorbă la care adăstaseră Eminescu și Creangă, fusese refăcută după kitschul vremii…)

Într-o situație de-a dreptul bizară și jenantă m-am aflat la sfârșitul verii lui 1988. Îi aveam ca oaspeți pe Nina Josu (trudește și azi la revista basarabeană „Literatura și arta”), Arcadie Suceveanu (în 2010 avea să devină președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) și Valeriu Matei (acum, la București, academician, director al Editurii Academiei Române). Itinerariul obișnuit: Copoul (teiul sfânt), Țicăul (bojdeuca), Golia (Creangă), Zlataust (Barbu Lăutaru). Mimând joaca, oaspeții au ascuns frunze aurii din teiul lui Eminescu între filele cărților românești de istorie abia dobândite și purtate ca adevărate trofee. Ajungem la Cimitirul ,,Eternitatea”. Sunt aprinse lumânări la mormântul humuleșteanului, apoi la cel al lui Lesnea. Oprim apoi în dreptul cavoului familiei Kogălniceanu. Rămân în mașină – acolo, dedesubt, locu-i prea strâmt. Brusc, îl văd pe Valeriu Matei țâșnind pe scări cu o privire ciudată: ,,Mircea, ce se întâmplă acolo?” Cobor. Oroare! Zidurile criptelor și plăcile de marmură sunt sparte cu ranga. Sicriul (pare-se, de plumb) soției lui Kogălniceanu este tras din criptă, găurit și scotocit. La fel, coșciugul unuia dintre fii. Șuvițe de păr cenușiu-albicios, stofe putrezite, oase gălbui, o mână – adică, scheletul unei palme... De necrezut: s-a scormonit pretutindeni, căutându-se, probabil, bijuterii! Nu mai putem articula o vorbă, mâna tremură, lumânarea se stinge. Pe treptele înguste ne încrucișăm cu un echipaj al Miliției: se caută, probabil, amprente. Le vor găsi, desigur, mai întâi pe ale noastre...

La poarta cavoului, o mașină cu inscripție ciudată: ,,Laborator criminalistic”. Făptuitorii (care au trudit ore în șir izbind cu ranga și tăind betoanele cu dalta) nu i-or fi auzit nimeni aici, în inima cimitirului? Poate cei care au comis oribilul sacrilegiu vor fi descoperiți. Și mă tem că legile noastre (de atunci și de acum) nici n-au fost în stare să prevadă o asemenea infamie decât încadrând-o, la modul general, în categoria profanărilor de morminte. De necrezut, dar cineva a cutezat să tulbure odihna celui ce-a inaugurat, sub cupola Academiei Mihăilene, în 1834, cursul de istorie a românilor, a celui ce a rostit discursul de întâmpinare a primului Domn al nostru, Cuza!

În legile omenești nu poate fi aflată pedeapsă pe măsura oribilei fapte. Ce-și vor fi spus cei de la Chișinău? Cum ocrotesc românii amintirea marilor bărbați de stat? La vremea aceea, astfel de știri nu apăreau în presă, după cum n-au apărut nici vești despre prinderea (?) și condamnarea profanatorilor. Nu știu, deci, dacă au fost vreodată aflați – îmi place să cred că da. Dacă nu cumva făptuitorii au fost de mult condamnați, și dintr-o anume jenă rău înțeleasă infamia s-a trecut printre actele clasificate. Acolo o fi și acum, după 36 de ani?