Mircea Radu IACOBAN

Acum, când avem în dotare imbatabile scule electronice, oare ce s-ar întâmpla de s-ar lua la cercetat cu rigoarea cuvenită toate tezele de doctorat din ultimii 20-30 de ani? Jale s-ar crea, puhoi de file moarte șiroind pe gârla plagiatului mioritic, cariere universitare distruse, politicieni ajunși la gazeta de perete a rușinii – un adevărat atac catastrofic la inteligența, știința și curăția nației! Numai că mare lucru nu s-ar întâmpla: o astfel de cercetare a fost decisă încă de ministrul Câmpeanu, ba chiar și bugetată cu 25 de milioane din visteria ministrului Educației: statul a oferit 50-60 euro pentru verificarea fiecărei teze ale celor 77.000 (!!) de doctorate emise între 1990-2016. Și nu s-a găsit nicio situație de furt al proprietății intelectuale! Iar dacă s-ar fi aflat, ce? Câtă vreme plagiatul, deși moralmente furt în toată regula, legiuitorul nu-l percepe ca atare, toată tărășenia rămâne s-o gestioneze, democratic zice-se, o Comisie de Etică alcătuită taman din confrați ai intimatului, expuși și ei, teoretic, aceleiași culpe. Iar astfel de investigații, chiar asistate de computer, rămân dificile și (vicios ori nu) amendabile (vezi cazul plagiatului Ponta) – fiindcă încă nu s-a găsit șublerul capabil să completeze simpla numărătoare a paginilor furate cu o evaluare cel puțin la fel de relevantă: cât din teză reprezintă contribuția personală a candidatului la dezvoltarea cunoștințelor respectivului domeniu – la urma urmei, însuși rostul cercetării doctorale. (Mă-ntreb ce noutate reală pot aduce teze de genul „Biografia lui André Mourois” (la Universitatea din Iași) decât o recompilare a surselor de mult existente?) Iar de furat se tot fură, cu ceva mai multă grijă acum: se înlocuiesc cuvinte, păstrându-se sensul. Iar tema plagiatului e veche de când lumea!

O carte și tristă, și hazoasă a publicat editura ieşeană „Timpul” sub semnătura regretatului Mircea Coloşenco – spicuiesc la întâmplare: „Mioriţa”, perla folclorului românesc, a apărut în colecţia „Selecţie din cele mai frumoase cântece franţuzeşti” cu menţiunea „Cântec pe cuvinte de Hippolite Ryon” (1894). Prima reacţie la noi: servili şi timoraţi în faţa marii literaturi franceze, românii s-au întrebat cu grăbire dacă nu cumva Alecsandri l-a plagiat pe... Ryon! Numai că şi Alecsandri este dator-vândut francezilor: comedia sa „Agachi Flutur” e-o localizare după E. Labiche. După cum Negruzzi a tradus (şi atât) din Mérimée, Donici din Krâlov, Coşbuc din Stieler, Lermontov, Chamisso, Cezar Petrescu din Maupassant, London, Goncearov, Profira Sadoveanu din F.E. Raynal, Damian Stănoiu din Gogol ş.a.m.d.

Viceversa: scriitori străini şi-au însuşit ilicit pagini din literatura română: Szakál Imre publică, în 1889, la Budapesta, romanul „Moara de aur” – de fapt, traducerea în maghiară a nuvelei lui Slavici „Moara cu noroc”. Ėmil Zola nu se sfieşte să-şi însuşească texte din creaţia principelui Bibescu. Sub semnătura lui Albert Keira, „O făclie de Paşte” a lui Caragiale devine „O seară de Paşte” pe scena Teatrului „Variétés” din Paris. Presa vremii comenta cu o urmă de satisfacţie: „Era şi timpul. Multă vreme am devalizat, noi şi predecesorii noştri, piesele străine, mai cu seamă franţuzeşti”.

Se stârnise, la un moment dat, o adevărată vânătoare de vrăjitoare, gazetele (literare sau nu) întrecându-se să descopere sfeterisiri cât mai de răsunet. Aşa se face că un tinerel imberb, Caion, autor al unor falsuri dovedite, scărmănat în polemicile studenţeşti găzduite de „Moftul român”, gazeta lui Caragiale, găseşte de cuviinţă să dea publicităţii un comunicat-bombă: „Năpasta” este plagiată după o scriere a ungurului Istvan Kemeny. Caragiale îl dă în judecată şi, atunci, Caion retractează: nu din Kemeny (de altfel, inexistent) s-a plagiat, ci din... Tolstoi. Şi aduce ca probă o filă tipărită cu caractere chirilice, care se dovedeşte a fi... falsă. În prima instanţă, Caion a fost condamnat exemplar. Culmea culmilor: la recurs, în pofida pledoariei ilustrului Delavrancea, juraţii decid achitarea! Ceea ce demonstrează cât de labile pot fi criteriile în astfel de dispute şi cum avocaţi iscusiţi (apărarea o asigura Danielopolu – era şeful Baroului!) pot preschimba albul în negru!