Mircea Radu IACOBAN

Un truism: „inter arma, silent musae” – a spus-o Cicero. Și-o fi chiar lege? Ceaușescu, în deplină pace și onor, a suprimat dramatic subvenția acordată tuturor teatrelor, filarmonicilor, operelor, revistelor literare. Pe de altă parte, în 1942, când războiul mondial era în toi și Hitler îi cerea lui Antonescu sporirea contribuției de război a României conform sloganului „Totul pentru front!”, statul român finanțează, la Iași, înființarea Filarmonicii „Moldova”! Concertul inaugural (9 octombrie 1942) a fost dirijat de George Enescu. 1917: război mondial. Bătăliile de la Mărăști și Oituz (peste 5000 de morți numai la Mărăști). Tifos, toate autoritățile române refugiate claie peste grămadă la Iași. Jale și lipsuri de nedescris. Moment în care dramaturgului Mihail Sorbu, „un talent care promite scenei românești lucrări de mare valoare” (conform adresei 992/1917 a Ministerului Culturii), i se acordă o bursă lunară de 500 de lei pe timp de un an, plus 1000 de lei cheltuieli de călătorie, pentru a vedea spectacole și a se documenta la Paris!

• Termeni deveniți la noi de-a dreptul obsesivi, deși-s înțeleși pe sfert: reformă, înnoire, schimbare, restructurare. Reforma este o transformare politică, economică, socială cu caracter limitat. Schimbarea poate avea statut de regulă, reforma nu, fiindcă se petrece doar în anumite momente strict determinate istoric, şi operează până ce ea însăşi devine subiect al viitoarei transformări. Starea de agregare a unei naţii nu poate fi reforma, cum se mai profesează pe la noi, ci dimpotrivă, stabilitatea, continuitatea, temeinicia. Căpoşii de englezi păstrează în vigoare legi de la 1600 nu de amorul artei, ci tocmai pentru a întreţine ideea de stabilitate instituţională şi, implicit, statală. În România, azi se schimbă legea şi mâine se modifică modificarea! Nu de reforme cu țintă politică, ce dau bine într-un moment dat și-s, de regulă, poticnite şi negândite până la capă, are nevoie ţara, ci de o schimbare profundă în toate – mentalităţi, etică, sistem de valori, în promovarea modelelor autentice, în redescoperirea muncii ca factor definitoriu al înnoirii – şi, dacă s-ar putea, cu o ţâră de onestitate în toate.

• Primăvara sporește și hărmălaia. Nu s-a învrednicit nimeni să includă în lista drepturilor omului şi dreptul la linişte, deşi-i o componentă esenţială a existenţei lui homo sapiens şi un atribut cert al libertăţii persoanei. Sigur că pacea patriarhală nu va mai reveni în veci şi devine aproape firesc să ascultăm foşnetul pădurii doar dacă tace „drujba”, iar propriile gânduri să ni le auzim abia când se sleieşte petrecerea de la etajul III. Neliniştea tuturor se hrăneşte şi se înfoaie din avatarurile civilizaţiei şi-i mai inevitabilă decât venirea toamnei şi căderea frunzelor. Nimic de făcut: maşinile gălăgioase se înmulţesc continuu, mijloacele de comunicare sunt, şi sonor, mereu mai performante, locuinţa ne-a devenit o miniuzină, cu zgomotele ei inerente, oraşul e-un creuzet în care murmurul se preschimbă-n răget. Nesimţitul care tropăie şi chiuie în miez de noapte, ţinând treaz tot blocul, idiotul care vine la pescuit şi, înainte de a arunca undiţa, dă la maxim casetofonul, complexatul imberb care se străduie să vestească lumii că există şi digeră colindând străzile cu boxele mașinii, special modificate – ăştia-s! La ce bun să le aminteşti exclamaţia superbă a lui Jean Anouilh „Ah, ce muzică e liniştea!”? N-or să priceapă, convinși că-i dreptul lor să ragă. Și rag!

• A devenit de-a dreptul insuportabilă nesimțirea așa-zișilor „textieri” de muzică ușoară, care întinează însăși ideea de poezie, confecționând pe bandă rulantă „creații” stupide și infantile, în care rimează la nesfârșit mine cu tine, iubire cu fericire și noapte cu șoapte. Poți afla din aceste sordide compuneri infantile că „te simt în mii de feluri” și „te simt în inima din mine”, de parcă-ți poți depozita simțirea și-n inima altcuiva! Dacă iei la scuturat nenorocitele improvizații în „versuri”, nu rămâne strop de idee, totu-i o făcătură penibilă și, ades, agramată, construită nedibaci în jurul poncifului „vei pleca/vei reveni”. Mă-ntreb cum poate astfel de nivel intelectual zero să fie tolerat de Uniunea Compozitorilor, complet dezinteresată de ceea ce (nu) se spune în muzica ușoară românească, și la fel de nedumerit mă-ntreb cum e cu putință ca radiourile și televiziunile să difuzeze în neștire texte atât de idioate. Dar mă tem că știu și răspunsul: fiecare difuzare pe post aduce după sine remunerări „de folosință”. Și dacă banul curge...