Mircea Radu IACOBAN

Pe vremea tinereţii mele se circula „afară” cu avioane IL.18; mă aflam „în rândul patru, banca de la geam”, între Dobrin şi Răducanu. Ne întorceam de la Cracovia, unde Naţionala izbutise un chinuit egal cu Polonia (1-1, meci amical, Teașcă antrenor). Mucalitul Dobrin mototoleşte o hârtie şi i-o dă lui Rică:

• Arunc-o pe geam.

Ascultător, Rică începe să moşmondească la hubloul avionului aflat deasupra norilor:

• Da’ cum se deschide?
• Vezi că tre` să fie un buton pe-acolo.

Nici până azi Rică n-a găsit butonul cu pricina...

Altădată, eram cu el în pestriţul Bazar de la Istanbul. Mă rugase să-l ajut la cumpărături, fiindcă „turcaleţii ăştia nu ştiu nicio limbă”. L-am ajutat. Şi-a cumpărat ditamai puloverul greu, alb, ornat la piept cu patru imenşi trandafiri roşii. Mai târziu mi l-a lăudat:

• E grozav! Mă vede miliţianul de la o poştă şi pune stopul pe verde.

Într-unul dintre filmele mele de lung metraj cu tematică sportivă („Totul pentru fotbal!”), regizorul Andrei Blaier a avut inspiraţia să-l includă în distribuţie şi pe Răducanu. Filmam la Buzău. Seară de seară, prin preajma hotelului începeau să se foiască tot soiul de indivizi (în semiîntuneric li se zărea doar albul ochilor) ce tăbârceau canistre aduse plocon lui Rică:

• E hartist de-al nostru, să ne trăiască!

Către finalul filmului imaginasem un scurt dialog între Rică şi Jean Constantin. Vădind totală lipsă de respect faţă de textul din scenariul aprobat la virgulă de „foruri”, cei doi şi-au dat drumul de-a dreptul exploziv într-un torent năucitor de replici comice, evident, improvizate:

• Mă, elementule – îl tachina Jean – termină cu învârtelile şi miş-maşurile!
• Taci, bă – îi replica Rică: se vede că n-ai şcoală. Du-te la şcoală, frate-meu, că fără ştiinţă de carte...

Rică avea perfectă dreptate, ce poţi face în viaţă fără ştiinţă de carte? Cel mult s-ajungi ministru – aşa că, la montaj, am lăsat dialogul neatins. Este, și acum, delicios...

*

Antrenorului Titi Teaşcă i-am publicat la „Junimea” cartea „Ce rău v-am făcut?”, sugerându-i un titlu cât de cât atractiv, pentru că, iniţial, se chema „Unele aspecte ale vieţii antrenorului de fotbal”. Lansarea a avut loc la Sibiu, unde nea Titi antrena în divizia B. După festivitatea de la librărie (puhoi de oameni!), ne pomenim invitaţi la ditamai banchetul în salonul de onoare al Hotelului „Bulevard” – fapt cu totul neobişnuit, fiindcă Teaşcă n-a dat nimănui o bere de când îl ştiam.

„Nea Mircea – mi-a explicat – mi-au căzut nişte bani din cer! Am jucat în deplasare şi, după obiceiul pământului, i-am băgat arbitrului în buzunar un plic cu zece miare. Zero la zero până în minutul 90. Scapă singur unul de-al meu, driblează portarul ieşit dincolo de 16, trimite către poarta goală şi, când mai erau doi metri să intre mingea-n aţe, ticălosul de arbitru... fluieră sfârşitul meciului! M-am dus după el, în cabină, şi i-am zis ce merita să-i zic. Nea Titi – mi-a răspuns – asta e, n-am putut face nimic. Şi mi-a dat plicul înapoi. La Sibiu îl deschid şi găsesc... două’j de mii. Nenorocitul, a-ncurcat plicurile şi mi l-a dat pe cel al gazdelor!” Povestea ziceam că se folclorizase, dar cine-o mai știe acum? Teaşcă (e de mult pe lumea cealaltă) susţinea că i s-a întâmplat chiar lui. Aşa o fi fost, mai știi?