Mircea Radu IACOBAN

Cum radiourile și (mai ales) televiziunile se arată tot mai aprige în întunecarea zilelor și nopților acestei ciudate primăveri, de zici că lumea toată s-a zărghit și vrea să șteargă bine-răul dăruit de Domnul în ultimul nostru pătrar de veac, cui să-i mai pese de mizilicul avatarurilor limbii naționale? Am senzația că suntem într-un adevărat război! Oratorul latin Cicero, autorul preceptului „Inter arma silent musae”, are și un al doilea aforism, „inter arma silent leges” (se referea la grupurile armate mafiote care, la un moment dat, incendiau străzile Romei). Deci, printre toate celelalte, războiul ucide legile, amuțește și muzele – spre a pune în loc ce, cum, când, și mai ales de ce? Este capitolul esențial pe care slujitorii de „silent leges” îl trec totdeauna sub tăcere: „dăm foc la casă și-om vedea ce facem după...”

Din curiozitate profesorală am fost atent, atât cât mi-au îngăduit fulgurațiile camerelor, la nivelul planului vocal al doilea, cel care revelează de fapt starea vorbirii combatanților din „agora”. Dincolo de impecabila repetare a sloganurilor predestinate, adevărată jale lingvistică – parcă spre a confirma teoria modernă potrivit căreia dacă ai înțeles despre ce-i vorba, n-are nici un rost să te intereseze cât de corectă a fost comunicarea! Sigur, ar fi absurd să pretinzi perfecțiune academică unui protest politic. Și chiar dacă nu-i vorba chiar de o amenințătoare ignorare a legilor gramaticii, e bizar să auzi îndeosebi tineri, pe care i-ai crede mai aproape de carte și de școală, vorbind atât de neglijent și de murdar față de „limba vechilor cazanii”! A cărui dreaptă structură, și morfologică, și sintactică, înaintașii au clădit-o cu înțeleaptă trudă acum uitată, de parcă limba cea dreaptă gramatical ne-ar fi fost din totdeauna coborâtă cu hârzobul din ceruri!

De unde s-a plecat, unde (şi cum) în timp s-a ajuns se poate vedea simplu, comparând eşantioane din vorbirea şi scrierea momentului când româna izbutise să se elibereze din strânsoarea alfabetului chirilic – și a făcut-o cu texte redactate după pritocirile „Junimii”. O mostră: știți cum se vorbea acum 160 de ani despre documentele bolnavilor psihici internați la Golia? Iată: „Opis din actili găsâti fețeloro eșite din alor minți”!

Nu Academia, fondată în 1866 sub titlul „Societatea literară română”, cu principal rol stabilit după 1879 ca fiind cultivarea limbii și literaturii naționale, ci „Junimea” a inițiat și dus greul, iar limba pe care o vorbim şi-o scriem azi a rămas în bună măsură conformă celor stabilite de intelectualitatea ieşeană în a doua jumătate a veacului XIX. Nu numai ortografia, ci şi sintaxa greoaie şi contorsionată, precum şi vocabularul alimentat din afara fondului principal lexical, cereau impunerea clară a unor noi reguli – însărcinare auto-atribuită de „Junimea”, care, totuşi, nu era un for oficial academic apt să decidă în astfel de chestiuni importante pentru cultura şi învăţământul întregii naţii. Numai că prestigiul Societății ieșene era, în epocă, de-a dreptul copleşitor!

Dezbaterile asupra ortografiei încep în 1865, cu prezentarea unui „Tractat al lu seu (Negruzzi, n.n.) despre această materie.” Prima chestiune în discuţie: sedila de sub d, s şi t. Intervenţii animate, prelungite până la 1½ după miezul nopţii. Un „Tractat” asemănător („Despre scrierea română”) prezintă Maiorescu în şedinţa din 19 nov., când s-au adoptat „ideile generale despre scrierea română cu litere latine”. În şedinţa a VIII-a se decide „depărtarea din scrierea noastră a literelor qu, th, y, k, şi adoptarea semnului de sedilă sub t şi d pentru tz şi z”. În şedinţa a X-a (decembrie) este abordată „critica fonetismului şi a etimologismului”. „Se primesc” semnele scurtării peste a, e şi i. „Chestia ortografică” se reia într-o şedinţă specială, la 24 dec., pentru ca în chiar seara în care colindătorii se adunau sub ferestrele Casei Pogor (31 dec.) o reuniune animată să adopte hotărârile cele mai importante: u mut „se respinge cu totul”, x se admite, apostroful să se pună unde lipseşte o vocală, liniuţa, unde se produce o contragere”, duplicarea consoanelor „se respinge cu totul”. În 1872, Ministerul Educaţiei încercase să-şi impună propria reglementare ortografică. „Junimea” o respinge: „nu e de competenţa administraţiei”. Stricto sensu, nici în al societăţii ieşene n-ar fi fost! Dar a făcut-o și a impus-o! N-ar trebui uitat că, în toate articulaţiile esenţiale, atât limba română literară, cât şi scrierea ei, s-au plămădit trudnic cu aportul hotărâtor al intelectualităţii ieşene.