Mircea Radu IACOBAN

Bunul și neprețuitul meu prieten ar fi împlinit 90 de ani. Visul lui din copilărie a fost să treacă Prutul, apoi, mai târziu, să vadă Iașiul. „Râul blestemat” avea să-l treacă abia în 1974, ajuns în pragul vârstei de 40 de ani, când Zaharia Stancu l-a inclus într-o delegație ce a vizitat Transilvania (Moldova n-a fost în traseu pentru „evitarea unor excese naționaliste”). La Iași avea să ajungă trei ani mai târziu, la capătul unei călătorii pe ruta București – Constanța – Cluj-Napoca. I-am fost oaspete (și de multe ori după aceea) la Asociația Scriitorilor.

Atunci, la „Junimea”, s-a plănuit editarea primei cărți basarabene cu litere latine, „Steaua de vineri”, versuri de Grigore Vieru. Avea să apară doi ani mai târziu, în 1978, după dificila aflare a unei soluții de evitare a rigorilor Planului editorial, care prevedea doar două capitole: unul – literatură originală, celălalt – traduceri. Evident, traducere din română în română n-avea cum fi. Dar Grigore era cetățean sovietic, iar în relațiile româno-ruse de atunci, și cu teza în vigoare a „limbii moldovenești” în Basarabia, suna amenințător să treci o carte de peste Prut ca original română – „ето провокациа!” (latinitatea limbii avea să fie statuată în Republica Moldova opt ani mai târziu).

Grigore avea deja certă notorietate în România, „Steaua de vineri” și, apoi, cea de a doua carte, „Izvorul și clipa”, tot de noi potrivită, dar la editura bucureșteană „Albatros”, le-au inclus decis și deplin meritat într-o filă de excepție a literelor române. Nu numai prima, ci și ultima carte în România a lui Grigore aveau să apară la Iași: „Taina care mă apără” a editat-o Daniel Corbu în 2008, la editura „Princeps”. Spre bucuria mea, cele aproape 700 de pagini au cuprins și aforismele lui Grigore („Mișcarea în infinit”), parte din creația sa prea puțin cunoscută, deși aș spune că egalează, valoric, creația lui poetică.

Profit de prilejul acestui semnal aniversar pentru a trece pe furiș prin pădurea de gânduri atât de fericit rostuite: „Lacrimile  noastre – atât a mai rămas curat în apele Prutului”, „O mie de revoluții nu valorează cât un izvor curat, un pom înflorit și un ceas de iubire”, „Șerpii și omul / cu suflet puțin / veninul întruna / în gură îl țin”, „Cât caracter, atâta țară!”, „Nu există o cazemată mai sigură în fața dușmanului decât cea săpată adânc în limba neamului tău”, „Dacă ai două patrii, copiii tăi vor avea trei”, „Două sunt cele pe care le-am iubit fără să le văd mai întâi: Dumnezeu și Patria”, „Gândim religios și mâncăm animalic”, „Taina mă tulbură, cunoașterea mă deprimă”, „Ura strâmbă gura”. Ultimul aforism l-aș lua drept motto în cele ce urmează.

În momente aniversar-comemorative se practică o amabilă ochire peste opera răposatului și o caldă reamintire a trecerii lui lumești, de-ai zice că a avut totdeauna parte doar de smirna confraților și tămâia criticii literare. Nici vorbă: poetul a luptat cu doi statornici inamici: o dată „stăpânirea” care i-a vânat statornic și pieptiș tinerețea, apoi unii dintre confrații de breaslă. Și nu contondența oficialităților basarabene (care, după 1990, aveau să treacă suspect de grăbit și de total în armia poetului) i-a amărât atât viața, nici nimicnicia celor câțiva gazetari care, la Chișinău, continuau să-l înjure (la propriu!) prin gazete, cât incredibila vrajbă a unor confrați români de la Iași, orașul pe care totdeauna l-a iubit cu dragoste deplină. Mi-a spus cândva:„M-am deprins demult să îndur toate înjurăturile, până și geamurile sparte acasă, da-mi frâng inima cele spuse de frați ai mei de credință din România”. Printre ei, doi ieșeni de marcă, M.I. și C.I., care, fiind trecuți de mult în altă lume, nu mai pot da lămuriri spre explicarea gestului total inexplicabil.

Iată un text pe care l-am publicat cândva în „Monitorul”: „Spitalul din cartierul televiziunii moldave arată ca toate spitalele – posomorât, rece, neprietenos. Zi de vizită. Grigore mă aștepta în fața pavilionului său. Prima lui întrebare: <Mi-ai adus revista?> Da, chiar mai multe. <Te-ntreb dacă mi-ai adus-o pe aceea>. Care, Grigore? <Aceea în care se scrie că-s o piedică în calea unirii... și că am nedreptățit poporul rus.>

• Nu știu ce vrei să...
• Ba știi. Ai și revista, dar nu mi-o dai. Mi-au citit fragmente la telefon. Amici din București și din Iași. 
• N-o am.
• Ba o ai. Degeaba mi-o ascunzi. Tot o găsesc. A promis cineva că mi-o aduce diseară. Cu bine! 

Academicianul român Grigore Vieru, o mână de om însuflețit de o inimă pe cât de dogoritoare, pe atât de șubredă, pornește să urce cu pași înceți către salonul său de la Cardiologia spitalului cenușiu. Cară după el o pungă de plastic; într-însa, patru mere și un roman de Rebreanu.”

De n-ar fi fost zdrobit în mașina accidentată la Hâncești, Grigore ar fi numărat acum 90 de ani.