Mircea Radu IACOBAN

La „Junimea” a apărut un documentar excelent: „Iași 1944 – pe linia frontului”, o carte riguros documentată (autor, Lucian Șchiopu), care readuce între altele în interesul general o așchie de timp multă vreme ocultată: Iașiul „sub talpa sovietică” în 1945.

N-a avut cum să fie scoasă la lumină pe vremea când se cânta „Stalin și poporul rus / libertate ne-au adus”, după care, încet-încet, a intrat în uitare – mă-ntreb câți ieșeni știu barem câte ceva despre bombardamentul devastator din 6 iunie 1944, darămite despre bătăliile de la Târgu Frumos ori despre trista spargere a frontului de nord-vest.

Cartea reia pas cu pas periplul amar al războiului din Moldova, comentat cu minuție și agrementat cu o susținere fotografică de rară bogăție.

Nu-mi propun o recenzie, asta-i treaba specialiștilor în istorie militară, vreau doar să semnalez că-i un demers temeinic și de mult necesar, îngăduindu-mi câteva adăugiri în capitolul „Spaimă și teroare” unde citim că „Soldații și ofițerii sovietici s-au dezlănțuit într-un val de violențe fără precedent”, „Amploarea tâlhăriilor, maltratărilor și violurilor este de neimaginat astăzi.”.

Cum își duceau atunci viața românii de rând? Am cercetat câteva astfel de fonduri la Arhivele Naţionale Iași. 

Dacă te deprinzi cu greşelile gramaticale şi cu grafia de clasa a II-a primară a poliţiştilor, poţi recepta răsuflarea chinuită a unui oraş aflat sub vremelnică stăpânire rusească – cum de atâtea ori, de-a lungul istoriei, a mai fost. Sunt, desigur, mărunțișuri, unele chiar flecuștețe, dar ilustrează viața cotidiană a târgului aflat sub ruși.

Circa I-a de Poliţie, sub comanda ciudatului personaj Sendrion Kars (?), şi Circa a II-a, condusă de Garabet Terzian (?) erau obligate să „proceseze” şi plângerile populaţiei referitoare la abuzurile trupelor de ocupaţie. Dar cu grijă şi mai degrabă doar sub beneficiu de inventar: dacă se luau măsuri, acestea nu-i puteau privi decât pe... cetăţenii români. Crâşmarul Eug. C. avea de suferit din pricina concurenţei birtului de vizavi, de unde proprietarul I. Murg. îi trimetea soldaţi ruşi deja bine abţiguiţi, care cereau băutură... scoţând pistolul. Poliţia ce să facă?

L-a amendat pe Murg, cerându-i să fie pe viitor mai atent, nu pe scandalagii.

Alte reclamaţii: cârciumarul I. Schw. „utilizează ca interpretă o femeie grasă care, pe vremuri, era damă de moravuri uşoare şi care atrage ostaşii sovietici prin diferite metode” (nu se detaliază metodele, dar nici nu se arată rezolvarea „cauzei”).

Totolina Ciuciu (ce nume caragialean!) a primit, contra unei sume „grase”, de la nişte soldaţi sovietici, o căruţă de lemne aduse cu mașina lor militară. S-a dovedit că rușii le furaseră. Reacţia Poliţiei: a confiscat lemnele, păguboşii ieşeni rămânând şi cu banii luaţi, şi... Nu-i vorbă, în contul ruşilor erau trecute şi nefăcute.

La întoarcerea din refugiu, Maricica nu-şi mai găseşte lucrurile: două lighene şi-o balie. Vecinii îi spun că „le-au luat ruşii!” (balia?), dar Maricica se uită pe geam şi le vede în casa lui cutare.

Poliţistul Crăcană intervine decis şi urmează restituirea. Mult mai dificile erau cazurile când bunuri depuse spre păstrare în seifurile băncilor dispăreau peste noapte.

Otilia B. constată că, din cele cinci lăzi depozitate la Banca de Credit Român SA, îi lipsesc vase Gallè, platouri de malachit, pahare tivite cu aur ş.m.a. Poliţia confirmă: „lăzile au fost violate”. Dar cum să îndrepţi vreo bănuială către victorioasa armată sovietică? Nici unii localnici nu rămâneau chiar cu mâinile curate: cele mai multe plângeri au ca autori întorşi în oraş din refugiu după bombardamentele sovietice. Îşi găseau casele devastate şi bunurile împrăştiate prin tot târgul.

Argumentul noilor deţinători: „Noi am rămas la greu, ale noastre-s. De ce au plecat?” Drept pentru care Elena Bib. a trebuit să-şi recupereze de ici, de colo, cu Poliţia (acelaşi eficient agent Crăcană) „un şifonier, şapte tablouri, un dulap de bucătărie, una canapea, o bidinea şi-un irigator”.

În rest, Poliția avea parte de cazuri banale („ceferistul G. Caz. a încercat să fure o pereche de pingele de la cizmarul B.N.), cazuri grave („sentinela Const. N. a împuşcat mortal pe numitul C.S. care fura din zarzavatul grădinii Închisorii nr. 2”), rezolvate formal, prin trimitere în urmărire generală („Urmăriţi, prindeţi, arestaţi şi înaintaţi Parchetului pe numitul N.C., zis Fane Chiorul, cu domiciliul în Bucureşti, la Hotel Continental”).

Începea şi urmărirea „criminalilor de război (lista-i lungă) aşteptaţi, de astă dată, de nou înfiinţatul „Tribunal al Poporului”.

Corolar: cenzura n-a îngăduit publicarea relatării „cu cei trei soldați sovietici”. Pare-se că-i vorba despre militarii Armatei Roșii care au „dat cep” cu pușca unor butoaie mănăstirești, răposând apoi către dimineață la locul faptei. „Au avut o moarte frumoasă”, ar fi spus, la anchetă, ofițerul lor.