Mircea Radu IACOBAN

Adesea, dl Georgescu folosește în luările de cuvânt la TV o formulare ce merită discutată: „În ce ne privește pe noi, întregul popor român…” Cum de regulă fac, încep prin a porni de la dicționar, spre a căuta circumstanțele care să certifice justa utilizare a termenilor. Dicționarele consemnează cinci cazuri în care se poate vorbi despre existența unui popor. Primul: „formă istorică de comunitate umană superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală”. Nu este aplicabilă în situația citată mai sus întrucât pretinde totalitatea membrilor, ceea ce nu este cazul. Identic în privința condiției a doua: „totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări, cetățenii unui stat”. Aidoma și-n condiția a treia: „marea majoritate a populație unei țări, grosul populației”, câtă vreme atât „marea majoritate”, precum și „grosul populației” sunt departe de avea susținerea necesară confirmare cifrică. Cea de a cincea nu-i de luat deocamdată în discuție („totalitatea credincioșilor care aparțin aceluiași cult sau aceleiași parohii”). Doar condiția a patra pare deplin compatibilă: „număr nedefinit (dar mare) de persoane, mulțime mare de oameni strânși la un loc”.

Neîndoielnic, nu acest tip de popor, altfel deplin onorabil, dar insuficient de rezonant pentru a conta semnificativ, se evocă în formulările dlui Georgescu, ci, ilicit, ansamblul real al poporului român, termenul pierzându-și astfel neutralitatea politică, spre a fi lesne manipulat în varii împrejurări electorale. Întregul discurs al „președintelui ales” este alcătuit, înainte de Dumnezeu, familie, pace, pe cuvinte din cheia „popor”, considerat autoritar adjudecat: numai el și ai săi ar reprezenta poporul, restul românilor fiind trimiși cumva în afara istoriei!

Nu-i o noutate: termenul „popor” a fost adesea utilizat fraudulos de către regimuri totalitare, de regulă naționaliste. A făcut mare vogă tristă termenul „dușman al poporului”; se spune că l-ar fi inventat (ca sintagmă) Ibsen în piesa lui omonimă din 1882, dar juridic exista cel puțin din 1789, când sub acuza de „dușman al poporului” a fost ghilotinat Lavoisier, părintele conservării materiei. L-a utilizat copios Stalin, care, sub eticheta „vlag narodov” („dușman al poporului”), a ucis bună parte taman din „poporul” în numele căruia își  justifica sentințele (erau represate până și rubedeniile, ca „membri ai familiei unui dușman al poporului”). Hitler înființase „Tribunalul Poporului” și „Curtea Populară”, unde odiosul judecător „al poporului” Roland Freiser a decis peste 5.000 de condamnări la moarte, între care și 72 de minori!

„În numele poporului” s-au așezat absolut ilicit și sentințele condamnărilor politice de după „eliberarea” românească din 1944, temă pe care s-ar putea glosa la nesfârșit.

Numai că sacralitatea „poporului” („Poporul nu greșește”!) nu-i infailibilă, nici lipsită de dureroase sincope: pe Hitler l-a votat cu avânt nația germană, pe Putin îl laudă și acum, „pe bune”, rușii. Anticii erau necruțători – autorul legilor moralei și ale politicii, Pitagora (secolul VI î.Hr.), o spunea de-a dreptul: „Oamenii deveniți popor încetează a mai fi oameni”. Și tot el: „Nu încerca să vindeci un popor mare și corupt, cangrena nu se poate vindeca”. La rândul lui, Eminescu observa că „Orice soi de demagogie este pentru popor ca starea de agregare pentru un corp.”  Care stare, am continua noi, odată încuibată în minte și-n inimi, acolo ar voi să rămână. O înțeleaptă zicere a lui Mark Twain – „E mai ușor să păcălești oamenii decât să-i convingi că au fost păcăliți” – pare cugetare izvodită chiar din larma alegerilor noastre de acum!

Morala acestei tablete: când îți iese în cale cuvințelul „popor”, caută întâi de toate să afli ce, de unde, de ce și cu ce „temei legal” a fost așezat în fila internetului!