Mircea Radu IACOBAN

Prea suntem încrâncenați ultima vreme, hai să mai și zâmbim! Iată: generalul Zisu readuce în atenție Cimitirul militar Ghencea, până nu demult eclipsat ca imagine de Cimitirul civil alăturat, deținătorul rămășițelor lumești ale celui ce a fost Nicolae Ceaușescu. Mai demult, prin anii `60, un telefon hotărât al ministrului Forțelor ordona administratorului cimitirului Ghencea militar să dezgroape în termen de două săptămâni toți morții, urmând să fie reînhumați regulamentar, strict după ierarhia gradelor: pe-o alee coloneii, pe alta generalii, căpitanii, plutonierii, locotenenții ș.a.m.d. Cațavencii văd șotia astfel: „Ce-i debandada asta din cimitir? Cum să-și doarmă somnul de veci ofițerii superiori alături de plutonieri!? Să fie deshumați toți și înmormântați după grad! Raportează ce-ți trebuie pentru misiunea asta!“

Ministrul a întrebat ce forță de muncă suplimentară necesita operațiunea. Administratorul i-a trimis un tabel prin care solicita 46 de gropari în plus, cerând și deslușiri tehnice cu privire la dispunerea și realocarea locurilor de veci. Răspunsul ar fi fost „criptele rămân cum sunt, schimbi între ei morții, odată cu însemnele funerare.” Despre costuri financiare nu se vorbea atunci, fiindcă ostașii slujeau gratis la toate cele, de la păpușoi la căi ferate, și, oricum, banii armatei nu se zburătăceau precum azi prin visteriile personale ale mai marilor puși de veghe să  apere țara.

Revoluția macabră printre mormintele de la Ghencea nu s-a săvârșit până la capăt fiindcă s-a aflat că telefonul cu pricina nu l-a dat onor ministrul Forțelor armate, ci bunul meu amic, colonelul Nicolae Tăutu (a murit în 1982), fost membru al Societății scriitorilor bucovineni (1943) și al Uniunii Scriitorilor (i-am publicat la „Junimea” și o carte de proză umoristică, intitulată „Nimeni n-a murit de râs”). A fost unul dintre cei mai prolifici și mai inventivi farsori din lumea literelor române. În „Istoria literaturii” lui Marian Popa este considerat chiar „un geniu al farselor și  mistificărilor în lumea scriitorilor contemporani”. Din păcate (pentru el) cam cu atâta a rămas, criticii și istoricii literari refuzând să-i valideze mai nici una dintre cele 34 de cărți, piese de teatru, filme ș.a..

I-am mai găsit vag urmele doar prin Basarabia, unde cartea de școală clasa a III-a începe și acum cu o poezie a lui Tăutu, ca intenție onorabilă: „Învățătura e averea / Ce pururea o duci în gând / Și fără raza ei puterea / E doar un colb purtat de vânt”. L-am mai văzut inserat într-un „recital de poezie românească clasică și contemporană” transmis de Antena 3 în 2018, în același an, Emil Boroghină îi recită o poezie într-un recital la Viena și cam atât. Rezistă versurile dedicate copiilor, precum și cele simple, directe și într-adevăr simțite dedicate patriei (intenționam să pun în pagină și strofe reprezentative pentru creația lui militantă „de forță”, dar, spre binele tuturor, m-am răzgândit…).

Nu se poate vorbi despre uitatul Nicolae Tăutu fără a aminti filmul artistic „Vultur 101”, ecranizare a romanului său „Zbor de noapte”. A fost unul dintre cele dintâi lungmetraje românești; turnat în 1957, vă închipuiți cum arată văzut astăzi, chiar dacă-i recolorizat – o făcătură hazoasă… de data asta fără voie, ce s-ar fi vrut Hollywood-iană; printre puținele ei merite s-ar constitui prezența lui Miluță Gheorghiu în distribuție, chiar dacă-n film… abia izbutești să-l dibuiești.

Tăutu rămâne însă imbatabil în poante și farse: și-a trimis colegii ofițeri în războaie de el inventate, într-o croazieră scriitoricească, pe vaporul „Transilvania” s-a anunțat fals la difuzoare atribuirea noilor Premii de stat (mulți fericiți se aflau pe vas – vă închipuiți ce-a urmat, pe atunci, printr-un astfel de premiu cumpărai o casă!), însă culmea culmilor rămâne farsa cu care l-a năpăstuit pe sărmanul Ion Băieșu – un dramaturg la modă atunci, pe care vârstnicii poate și-l amintesc datorită serialului tv „Tanța și Costel”, interpretat cu har de Octavian Cotescu și Coca Andronescu.  Băieșu avea de toți cam 140 centimetri cu mâinile în sus și se plângea mereu că din pricina staturii n-are succes la dame. Colonelul i l-a adus, la Pelișor, unde Uniunea Scriitorilor avea o casă de creație, pe „maseurul de la Sinaia”, mare și reputat specialist în alungiri miraculoase. Câteva zile la rând, în vreme ce pacientul, în chiloței, era masat cu sârg, în camera de alături, o croitoreasă adusă tot de Tăutu scurta cu un centimetru pantalonii lui Băieșu. De fiecare dată la ieșire, după ce se uita cocoșește în oglindă, Guță, că așa-i spuneam, se arăta teribil de fericit de creșterea cotidiană – în vreme ce după ușă, confrații se prăpădeau de râs…

Astăzi, românii par mai posaci, mai încruntați și mai închiși. Nu găsesc altă explicație pentru deplasata noastră veselie cronică decât „triumfala tinerețe”. A fost, s-a dus, asta e.