Mircea Radu IACOBAN

Ultima oară am trecut prin Barcelona prin anii `90, când un pliant al Sagradei anunța ca dată a terminării construcției anul 2025. Nici vorbă! Am ajuns în 2025 și înainte mult mai este, urmând a fi edificate cel puțin alte patru turnuri, partea superioară a navei centrale, cu enorma cruce, și mai multe alte spații acum doar conturate. Iar șantierul începuse în urmă cu 143 de ani! Dacă atât de contestata trecere a trenurilor de mare viteză printr-un tunel dedesubtul Catedralei s-a rezolvat cumva prin încorporarea șinelor într-un material elastic special construit, a rămas în discuție demolarea, pentru deschiderea intrării principale a bazilicii, a trei mari blocuri din apropiere, în care viețuiesc peste o mie de barcelonezi. Sagrada Familia este singurul obiectiv inclus în patrimoniul UNESCO înainte de intrarea lui în folosință – probabil, și din pricina eternei incertitudini a finalizării. Alt termen nu știu să se fi promis, în afara unei mărunte amânări de un an: 2026 față de 2025, modificare deplin explicabilă prin faptul că se împlinesc 100 de ani de la moartea „tatălui” Sagradei, Antonio Gaudi – da-i un gest respectuos de prețuire, nicidecum o promisiune de finalizare a șantierului, rămasă la fel de indecisă ca totdeauna. (Gaudi explică: „stejarilor seculari le-au trebuit mulți ani să se dezvolte; trestiile cresc repede, dar vântul de toamnă le culcă la pământ și nu mai rămâne mult din ele.”).

Îmi permit să am (și să păstrez pentru mine) opiniile asupra întregului demers al faraonicei construcții. Poate fi discutată enormitatea de evidentă unicitate a bazilicii, dar este imposibil de contestat mai întâi generozitatea catalanilor incluși financiar de atâtea decenii într-un astfel de memorabil gest devenit simbol („Sagrada Familia” a fost și este în întregime construită prin contribuții ale sponsorilor, statul nu a trebuit să se implice material niciodată!) și, desigur, de aclamat valoarea artistică greu de estimat a întreg ansamblului „Art Nouveau”… L-am rugat mai demult pe maestrul Dan Hatmanu să-mi deseneze Teatrul „Luceafărul” pentru coperta unei monografii a instituției. „Eu ți-l fac, da’ să știi că-l strâmb!” Și l-a strâmbat: liniile drepte au devenit unduioase și, surprinzător, imaginea a căpătat un spor de căldură și personalitate. Probabil că unghiul de 90 de grade și linia perfect dreaptă așază față în față imperfecțiunea umană cu rigoarea rece a geometriei impecabile. Pictorul își poate permite „să strâmbe” contururile cât poftește, constructorul, însă, nu poate ieși de sub zodia veșnicului T (grindă peste stâlp) și nici să se elibereze de sub suveranitatea absolută a unghiului drept. Gaudi a fost cel care a intuit capacitatea liniei vălurite de a vibra cald și uman și Barcelona îi datorează în bună măsură strălucirea și titlul de capitală a modernismului în arhitectură.

Am văzut, la Casa Millà, cum coada celor ce așteptau de ore bune să viziteze interiorul șerpuia de două străzi, măsurând câteva sute de metri. Millà este una dintre „casele moi” proiectate la sfârșitul secolului XIX de Gaudi. Barcelonezii, mari meșteri în născocirea de porecle (zgârie-norul Societății de distribuție a apei, ca un deget enorm înălțat spre nori, este alintat cu porecla „Supozitorium”...) i-au zis Casei Millà „Plăcinta cu carne”: etajele fiind clădărite unul peste celălalt ca niște foi molcuțe de aluat, obișnuita și pașnica orizontală fiind concurată de câmpuri ondulate din care ferestrele răsar ca o dantură ostenită. Nu-i o construcție „frumoasă” în accepțiunea consacrată a termenului, dar, alături de originalitatea surprinzătorului „altceva” arhitectural, izbutește să emane o anume senzație de căldură și familiaritate. (Ceea ce s-a văzut recent, în sens invers, la restaurarea Bojdeucii lui Creangă de la Iași: după ce au dispărut ușoarele unduiri, unele abia simțite, ale unghiurilor mai ales, traseele perfecte nu mai respirau blajinătatea molatică a Țicăului, devenind reci și oarecari)…

Gaudi a creat nu numai clădiri bizar-ondulate, tivite cu feronerie fastuoasă și străjuite de hornuri tratate plastic până a fi aduse la rangul de compoziție statuară, ci a proiectat și parcuri, mobilier, ansambluri, piesa de rezistență constituind-o desigur complexul Sagrada Familia. (Ciudat, în scriptele Vaticanului este considerată „basilica minor”, în vreme de patru biserici din Roman sunt categorisite „basilicae majores”.) Se poate discuta, desigur, despre grandilocvență, orgoliu, într-o măsură, poate chiar și despre megalomanie, dar câtă vreme menirea cultică este flancată și impecabil susținută de gesturi artistice unice și cu adevărat formidabile, predominantă rămâne senzația de act-tezaur al umanității.

Lui Antonio Gaudi i-a fost fatală recurgerea la linia și unghiul drept. În loc să traverseze șerpuind prudent printre vehiculele străzii, a tăiat-o perpendicular, în unghi drept… și l-a ucis un tramvai cu cai. Se întâmpla acum vreo sută de ani. A fost înmormântat în incinta Sagradei Familii.