Mircea Radu IACOBAN

Nu prea înțeleg ce au căutat la Washington românașii noștri Ponta, Simion, Neamțu și cine or mai fi fost. Din fața televizorului de-acasă ar fi văzut ceremoniile de zece ori mai bine, numai că ei n-au trecut oceanul ca să vadă, ci ca să fie văzuți. Nu să-i remarce Trump, ci al de Vasilică din Fundu Moldovei, care s-ar fi topit de emoție și mândrie patriotică zărindu-și cei trei crai de la răsăritul Uniunii Europene luați cumva în seamă de mai marele lumii. Din păcate, n-a fost să fie, pseudoemisarii nației rămânând (contra cost) cu papion cu tot în afara balului.

Cum nicio clipă n-a luat nimeni în serios basna cu partida de golf Trump-Ponta de la Mar-a-lago, Ponta a trecut din nou Pacificul, doar-doar ar izbuti să atingă și el o moleculă din aerul sfințit de nou-vechiul președinte. Iar n-a fost să fie, dar, cu siguranță, cei trei voiajori nu vor mai fi uitați prin iunie, la nunta similară de la București, unde, de s-o imita protocolul Trump, vor avea prilejul s-o admire pe senatoarea Șoșoacă intrând suavă în agora la brațeta țeapănă a vreunui vajnic polcovnic din Краспая Армия.

Solemnitățile de la Washington au demonstrat încă o dată, pas de pas, indestructibila iubire și imensul respect al americanilor pentru neam și țară. Barem închipuiți-vă cum ar arăta, la noi, invitarea foștilor președinți Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis! Brrr! Tramp mi s-a părut binișor dus de val: la depunerea jurământului a inaugurat „epoca de aur a Americii”; unele dintre prezicerile sale excedent optimiste par a consuna cu anticipări rozalii de-ale lui Georgescu – cu singura (enormă!) deosebire că Tramp vine cu concretețea zecilor  de decrete și ordine executive, pe când catindatul nostru lasă trecerea în fapt doar pe seama milei Domnului.

Multe țări ale lumii au avut, unele au și acum (Coreea de Nord) decretate astfel de „epoci de aur” („Vârsta de aur”, „Veacul de aur”, „Vremile de aur” etc.); nici nouă nu ne-a lipsit una, și ce-a izbutit se știe. Nu cred realizabile până la capăt proiectele lui Trump, dar, spre binele ei, țara va fi răvășită de duhul schimbării. De altfel, numitorul comun al tuturor campaniilor a fost și rămâne invocarea de-a dreptul obsesivă a „schimbării” drept principal argument și obligatorie promisiune a oricărui politician. Cine poate fi total mulțumit de starea generală a țării și de propria-i existență? Mă tem că nimeni. Fiecare ar avea de propus un „altceva”, dacă nu chiar o întoarcere decisă de macaz, barem o „schimbărică” acolo, un semn cât de modest că se clintește neclintitul.

Numai că apelul insistent la „schimbare” poate deveni suspect dacă-i luat la descusut cum se cuvine. Etern invocata schimbare a fost privită și înțeleasă aidoma aproape în adevărată unanimitate, de la Heraclit („doar schimbarea este veșnică”), Terentius („toate lucrurile sunt supuse schimbării”), Schopenhauer („numai schimbarea este statornică”) până la Marx („schimbarea este motorul progresului”). Și aici e aici! A fi fost revoluția din 1917, care a schimbat hotărâtor istoria Europei, un factor al progresului? Venirea lui Hitler la putere, ce progres uman a generat? Numai Platon s-a arătat ceva mai circumspect spunând că „orice lucru bine alcătuit (...) admite numai o foarte mică schimbare”.

Chemarea imperativă la schimbare este tratată în alte spații ale continentului ceva mai circumspect. Englezii nu din obtuzitate mențin, fie și de „ornament”, legi de pe la 1600: au înțelepciunea să gândească istoria ca un continuum, în care se cuvin temeinic păstrate și respectate temeiurile-ancoră. Ne place, nu ne place, dar, la noi, schimbările impuse de trecutul regim se consideră aproape automat demne de aruncat la lada cu gunoi a istoriei.

Au fost și transformări necesare, gestionate prost și abuziv, în dauna cetățeanului, iar sensul și esența lor – de pildă, cooperativizarea în agricultură – sunt acum redescoperite și cu greu revalorificate. Încă n-am văzut candidatul dispus să propună, înaintea porției găunos-demagogice de obligatorie „schimbare”, tema consolidării acelor realități care, așezate pe neaoșe temeiuri solide, s-ar putea dovedi necesare și profitabile.

N-aș vrea ca rândurile de mai sus să fie interpretate drept o invitație la conservatorism imobil și, fatalmente, retrograd, ci ca o simplă atenționare că recursul la „schimbare” nu asigură de la sine necesarul pas înainte – decât dacă-i făcut cu cap și cu bună-credință. Am auzit, la tv, următorul răspuns la reproșul „nu v-a preocupat schimbarea”: „cum de nu, i-am scos pe X, Y, Z, uitați de nu știu când în funcție, și i-am adus pe A, B, C, băieți tineri și harnici.” Astfel înțeleasă schimbarea, ca o renunțare mecanică rituală la „bătrâni” spre a-i înlocui la fel de mecanic cu noua generație, poate fi o măsură benefică, dar și total nefericită dacă rămâne scop în sine, lipsit de perspectiva unui progres real și temeinic.

Revenind la Trump: de remarcat că, aparent haotică și adesea contestabilă, „rebrănduirea” americană are, firește, drept principal motor schimbarea: o face ținând cu grijă seama de vechiul proverb german care zice așa: „Să schimbi și să schimbi în bine sunt două lucruri total diferite.” Ceea ce am avea și noi de învățat.