Mircea Radu IACOBAN

Mâine îl aniversăm pe Mihai Eminescu și marcăm Ziua Culturii Naționale. Cu siguranță, amândouă evenimentele vor primi loc de onoare în filele gazetelor noastre (câte au mai fi rămas fidele paginii tipărite) și-n „prime time”-ul  televiziunilor, deși sunt sigur că atenția generală va rămâne fixată tot asupra tiktoker-ului pogorât din ceruri să ne mântuiască – dl Călin Georgescu. Între altele, îmi datorează zile și bucăți de noapte țintuite în fața televizorului cu nădejdea să   înțeleg barem câte ceva din enormul haloimis (altă rimă n-am avut) în care s-a încâlcit electoratul român ajuns să ceară zgomotos în stradă democrație pentru instaurarea unui proiect de țară violent nedemocratic!

De la stârpirea saloanelor de înfrumusețare și până la desființarea partidelor politice, dl Georgescu anunță sumedenie de trăsnăi aiuristice menite, de-ar ajunge dumnealui la Cotroceni, să facă varză bruma de libertate pe care românii și-au agonisit-o atât de trudnic după 1989. Dar iată-mă-s gata-gata s-o iau și eu după cum duc vânturile acestui ianuarie plin de angoase, ajungând nefericit la numitul Georgescu într-o tabletă ce-o voiam dedicată lui Eminescu! Cer scuze și revin așezând în pagină o întâmplare străveche aproape, căreia nu știu dacă i s-a dat vreodată un strop de atenție de către biografii Luceafărului.

Eram foarte tânăr redactor la radio când, nu mai știu datorită cărei împrejurări, am ajuns cu microfonul la bolnița Mănăstirii Văratic. Auzisem despre maica Epraxia, adevărată legendă vie a Văratecului. Avea, conform actelor ce mi le arătase stareța, 105 ani și era singurul muritor care mai putea depune mărturie directă despre Eminescu și Veronica, pe care-i întâlnise nu o dată în preajma mănăstirii ori pe cărările „Pădurii de Argint.” I-am înregistrat mărturia Epraxiei, aproape șoptită; emisiunea s-a difuzat în preajma unui 15 ianuarie, cu aproape 70 de ani în urmă. Lucrasem cu sculele ce erau atunci, un minimagnetofon de teren care avea numai înregistrare, urmând să copii banda la ajungerea acasă, cu tehnica Studioului, abia atunci urmând să aflu dacă s-a înregistrat ori nu. Se utiliza o bandă ușor friabilă, neperformantă, tip Agfa C – spre norocul meu, până la urmă totul a fost în regulă; întors la Iași, am putut citit cu emoție și adevărată religiozitate ultima mărturie a cuiva care l-a văzut și auzit cu ochii lui pe Eminescu.

În ciuda vârstei, memoria Epraxiei părea a funcționa fără greș: portretele fizice ale celor doi, adeseori întâlniți împreună la Văratic (unde avea să se așeze în 1989 și mormântul Veronicăi) păreau a se desprinde fără greș. Îi vedea, spunea maica, adeseori împreună, „Dar niciodată la braț sau ținându-se de mână.” Mărturia coincidea cumva cu datele oferite de istoria literară. Cu o singură abatere: pe Mihai l-a văzut „cu părul negru și fața bălaie”. Cine știe ce irizări și jocuri ale luminii printre mestecenii Pădurii de Argint vor fi contribuit la înfiriparea și memorarea acestor imagini „neconforme”, la care Epraxia n-a voit cu nici un chip să renunțe: „`mneavoastră credeți ce credeți, eu așa i-am văzut.”

S-a nimerit ca, atunci când se lucra la filmul „Un bulgăre de humă”, să pot aduce în momentul definitivării chipului fizic al poetului și mărturia Epraxiei, astfel justificându-se o anume tușă de culoare ușor mai expresivă, de altfel, cumva în acord cu datele reale ale actorului (Adrian Pintea)… Vocea maicii, molcomă și ostenită, negraba în rostirea ei cu sonuri de stinsă rugăciune ar fi putut rămâne singura mărturie orală a trecerii „Luceafărului” prin zenitul iubirii împlinite. N-a fost să fie.

La Radio Iași nu exista pe atunci așa-numita „Fonotecă de aur”. O vreme, am păstrat banda acasă, într-un sertar oarecare, fără ca barem s-o inscripționez cum se cuvine, și la vreo curățenie generală, va fi fost luată la grămadă și aruncată dimpreună cu alte benzi considerate prisoselnice. D-ale tinereții! Degeaba mă tângui acum, vocea Epraxiei va rămâne mistuită în neant.

MIRCEA RADU IACOBAN