Mircea Radu IACOBAN

Cel mai greu i-a fost vacii să treacă de Dolhasca, unde vinerea-i iarmaroc. Văzând-o pe Joiţa cu ugerele pline, legată-n urma carului, toţi credeau că-i de vânzare. Oferte, insistenţe, propuneri de adălmaş. Samsarul localnic Leibovici a izbutit să-l aducă pe bunicu-meu în răcoarea bufetului pe zidul căruia încă nu se ştersese inscripţia roşie „Votaţi soarele!”: „Las-o încolo de văcuţă, n-o vinzi, n-o vinzi, mai degrabă m-ar interesa boii, cât ceri pe boi?” Moş Costache s-a ţinut tare şi, chiar dacă Leibovici i-a turnat când molan, când samagoncă, a izbutit, cum-necum, să se urce aburce în car; boii, simţindu-l, au pornit-o în pas domol, numai că… spre Fălticeni. Când s-a mai dezmeticit, trecuse de Vămeni. Întrebând iarăşi Gde Berlin? a trebuit să se întoarcă, pierzând altă jumătate de zi. A ajuns, în cele din urmă, la Ițcani, și-a dus vaca mai întâi la gară, numai că taică-meu nu era-n tură. A adăpat-o pe Joiţa la cişmeaua peronului şi vaca, recunoscătoare şi mulţumită, a trântit ditamai balega jumate pe „bomba” unui macaz, cealaltă jumătate pe condurii doctorului Shechter, oprit să-şi verifice biletele la cinematograful gării (că numai la Iţcani şi la Copenhaga funcţionau cinematografe în incita staţiei feroviare…). După cum ne-a istorisit mai târziu bunicul, s-a lăsat cu scandal, aşa că a şters-o, parcând carul şi boii în parc, iar el, cu vaca de funie, a găsit şcoala, unde era recreaţie şi doamna ’văstoare Iacoban mai-mai să leşine văzându-şi tatăl neanunţat şi, mai ales, vaca. Sar peste amănuntele preschimbării magaziei din curte în grajd (a trebuit dărâmat un perete pentru lărgirea uşii), sar peste totala nepricepere a mamei într-ale mulsului, sar şi peste boscorodeala tatei („Ce să spun, că nouă, târgoveți fiind,  taman vacă ne trebuia!”), de unde a ajuns apoi la stabilirea strategiei pentru hrănirea vacii. Învăţam după-amiaza, aşa că, în zori, porneam desculţ, lipa-lipa, cu vaca la păscut „pe zona” căii ferate. Plin de bune intenţii, trăgeam de funie până-i potriveam botul în dreptul celui mai ochios mănunchi de buruian, numai că dumneaei refuza de-a naibii orice meniu impus, spre a molfăi tot soiul de alte verdeţuri pricăjite. Oricum, nu-i erau de-ajuns, aşa că întreaga familie s-a pus în slujba vacii-cadou. Adunam cu trudă, de pe margini de şanţ, câte-un sac de buruian, ca să-l vedem topindu-se în câteva clipite. Tata tocmise un acar să rânească în grajd şi să ducă gunoiul, cu tărăboanţa, în nevolnicul pârâiaş din fundul grădinii, care, până la 1918, despărţise România de Austro-Ungaria. Numai că putoarea rămânea taman cât să strâmbe nasul vecinilor. Ei ne-au turnat, fiindcă ne-am trezit cu ţidulă de la Primărie precum că s-a stabilit cota de lapte pe care Joiţa va trebui s-o furnizeze statului. Nepredarea cotei se consideră sabotaj! Brrr! Vaca ajunsese teroarea familiei; toţi trudeam pentru ea şi seara cădeam frânţi, pentru ca a doua zi s-o luăm de la capăt. Drept pentru care s-a telegrafiat la Scobinţi: „Luaţi vaca înapoi.” Profund jignită, bunica Domnica ne-a răspuns sec: „Vindeţi vaca.” Tata chiar asta aștepta; ceferist fiind, s-a dus între două trenuri, vinerea, zi de târg, la Dolhasca, și eu, din urmă, am venit cu boii  și văcuța. De tânăr ce eram, am început să plâng  ca prostul când am trecut prin dreptul Abatorului din Burdujeni…  Fiind zi de târg, l-am găsit pe Leibovici în uşa crâşmei cu „Votaţi soarele!”. I-am vândut-o pe Joiţa. Sigur că, la despărţire, iarăși am plâns, dar cu fereală, şi-am pupat vaca-n bot. Acum, povestea mi se pare fadă şi banală. Parafrazându-l pe magistrul Ursachi, s-ar putea spune doar că „Un om din Iţcani a avut o vacă / Dar nu i-a folosit la nimic”…

P.S. Nedumeriri  electorale: 1 – televiziunile care de luni de zile, dacă nu chiar de ani, bat monedă pe tema necesității reducerii personalului excedentar din birocrația românească deplâng acum, cu egală însuflețire, eventualitatea reducerilor de personal – semn că s-a aflat în sfârșit rețeta omletei făr-de ouă sparte. 2 –  mă tem că Antonescu s-a răsucit din pricina reproșurilor primite după dezvăluirea deceniului petrecut fără-de muncă, pe banii soaței. În vecii vecilor nu va vota românul de rând un personaj care, în ultimii zece ani doar a tăiat frunză la câini! Putea să inventeze orice, că a lucrat la niște cărți fundamentale, că trudește la cvadratura cercului doar cu rigla și compasul, că a investigat tehnica vieții făr-de muncă – dar a preferat să fie sincer până la capăt. Ceea ce în politică se pedepsește. 3 – Închipuiți-vă o scenă: 1 decembrie, defilarea armatei. Antonescu (merge și-n cazul Nicușor) în poziție „smirna!” salută garda de onoare: „bună ziua, soldați!” N-ar fi haios? 4 – N-am înțeles absolut nimic din dialogul Ciolacu-Simonis. Una că se auzea prost, și alta că era absurd: de fapt, ce voiau cei doi? Să-și dea în cap singuri?