Mircea Radu IACOBAN

Amintiri de pe vremea când pășteam vaca. Se întâmpla în urmă cu aproape 70 de ani. Ca pe mulţi din generaţia mea, născuţi pe timp de război şi crescuţi la vreme de cruntă secetă, nu m-a ocolit boala sărăciei şi-a tuturor lipsurilor – tuberculoza. Am făcut o formă extra-pulmonară, şi statul român, aşa amărât cum era, ne-a ţinut pe toţi cei asemenea mie, verile, câte două luni, în colonii sanatoriale la mare, unde eram îndopaţi cu untură de peşte şi lapte conservat trimis în cutiuţe strălucitoare de Ajutorul American. Când a aflat bunica dinspre mamă, Domnica Grămadă, a alertat familiunea că „băietu’ de la Iţcani îi bòlnav şi tre’ să bee lapte adivărat, nu pomeni conservate. Drept pentru care s-a luat hotărârea să fiu împroprietărit cu una vacă, urmând ca bunicul Costache să asigure logistica transportului până la livrarea la domiciliu.

Trăind în umbra Dealului lui Vodă, deci, în preajma Cotnarilor, bunicu-meu nu prea bea apă până prin mai-iunie, când secau poloboacele. Fusese pădurar la Zagavia, acum era dascăl la biserica din Scobinţi; el m-a învăţat să citesc, dar cu litere chirilice. Cum, la patru ani, ştiam Tatăl Nostru pe de rost, mi-a adus un ceaslov din veacul XVIII, în care rugăciunea era tipărită în română pe ultima filă. Urma să potrivesc literele slavone cu sunetele româneşti. Ceea ce am şi făcut; peste decenii, când am început, la Filologie, descifrarea vechii limbi slavone, profesorul Zacordoneţ nu pricepea cum de mă descurc fără ezitare, de la prima vedere (credea el!) prin pădurea de tilde şi de litere clădărite una în cârca celeilalte…

Costache Grămadă nu era înzestrat cu adevăratul har al beţiei. Niciodată nu bea de unul singur: iubea doar taclalele de la crâşmă. Acolo era singurul loc în care avea un cuvânt de spus (povestea frumos, cursiv şi colorat), fiindcă acasă glăsuia numai adevăratul cap al familiei, apriga Domnica, bietul Costache având drept cel mult la un firav vot consultativ.

Şi iată că-n zorii unei dimineţi de luni, zi în care nu se fac nici botezuri, nici nunţi, nici înmormântări, moş Costache înjugă boii, o leagă pe Joiţa în urma carului şi, după ce ascultă smerit predica soaţei care-i înfăţişa una câte una primejdiile drumului (crâşmele, adică) o porneşte înţelepţeşte, iavaş-iavaş, către bănuitul şi necunoscutul Iţcani, unde nu fusese niciodată. În zbor de pasăre, să tot fie vreo 80-90 de km, numai că drumu-i cotigit rău şi bunicu-meu a trebuit să-ntrebe din om în om încotro-s Iţcanii, precum ostaşii ruşi ale căror prime vorbe erau întotdeauna „Gde Berlin?” Drumul prin codrii Zagaviei, unde fusese pădurar, îi era de-a dreptul familiar. N-a poposit decât să-şi tragă sufletul boii şi vaca, la o prisacă a nu ştiu cui, cuscru cu nu ştiu cine din partea unor veri ai Domnicăi, prilej cu care paharul de vorbă s-a tot umplut şi deşertat până-n faptul serii. „Coane Costache, doar n-o să treci noaptea Siretul prin vad. Iaca, avem şi balercuţa aiasta…”

A doua zi, după prânz, a ajuns la Lespezi. Mai fusese pe-acolo, aşa că a cârmit direct către crâşma lui Petrache. Nu l-a mai găsit printre cei vii, la tejgheluţă l-a aflat pe „sin Petrache”, drept pentru care au înşirat până după apusul soarelui amintiri despre răposatul. Joiţa, vacă tânără, focoasă şi-n puteri, a avut nenorocul să întâlnească sub dealul cimitirului evreiesc buhaiul comunal. Noroc că dumnealui muncise din greu la îndeplinirea îndatoririlor obşteşti, aşa că n-a dat nici o importanţă frumoasei necunoscute din Scobinţi. Joiţa însă, adulmeca isteric cu nările în vânt şi mai-mai să răstoarne carul, dacă nu se rupea funia. Bunicu-meu a izbutit s-o găsească târziu, în ograda unui hohol ce-o adunase de pe uliţe şi voia plată pentru fân, adăpare şi găzduire. Cerea 3 lei, Costache i-a dat un leu jumate. După care, moara fiind aproape, a rămas să înnopteze printre căruţaşii ce-şi aşteptau rândul la măcinat.

A apărut cofa de molan, moş Costache, cu atâta lume în jur, i-a ţinut pe toţi la poveşti până ce a încetat să orăcăie motorul ofticos la morii… Într-o frumoasă amiază de sâmbătă, bunicu-meu Costache Grămadă a ajuns cu vaca la Iţcani… (continuare în tableta viitoare).

P.S.

Pe vremea în care Coana Leana vindea semințe în gară la Găești, se organizau baluri ale tinerimii ce aveau să se consemneze mai târziu în cronici drept muguri ai  trecutului revoluționar ceaușist. Punctul culminant îl constituia încununarea (de fapt, desemnarea) „reginei balului”, când se alegea cea mai faină dintre toate frumoasele Găieștilor. Odată a fost aleasă și Coana Leana, după protocolul obișnuit, adică în funcție de numărul cărților poștale ilustrate achiziționate de la standul cu triplu îndoit. Desigur, banii nu-i aduceau catindata, ci, la concurență, flăcăii precum Nicu din Scornicești, dornici să sărute nurii și condurul prințesei. Cu mare întârziere, metoda renaște: dl Georgescu era cât pe ce să se aleagă prezidentul balului românesc datorită tele-cartolinelor TikTok afluite generos dinspre sponsori îndoielnici! Marile spirite se întâlnesc!