Mircea Radu IACOBAN

O aniversare: acum 50 de ani publicam la „Junimea” cartea de debut a tânărului medic botoşănean Dorel Schor. Pe copertă era fotografia unui prunc durduliu, zâmbitor şi frumos în toate cele. Ca să vezi cum s-au scurs deceniile: ţâncul cu funduleţul gol de pe copertă (Bogdan Niţescu) este acum doctor în geofizică la Universitatea din Bogota (Columbia); din păcate, Dorel, ajuns medic în Netaniahu, s-a mutat în 2023 în lumea pe care o credem mai bună și mai dreaptă. A lăsat în urmă o mulțime de cărți vesele și cuceritor de istețe, de care lumea noastră tot mai încrâncenată pare a se uita pe măsură ce Putin ne aduce mai aproape de spectrul celui de al treilea război mondial.

Cărțile lui Schor (două i le-am prefațat, una a apărut la Iași, alta la Madrid) nu se încadrează foarte exact nici în categoria maximelor, nici a aforismelor, nici „stricto senso” în aceea a cugetărilor. Au câte ceva din fiecare. Autorul a fost un blajin înzestrat cu ascuţit simţ al umorului, deosebit de sensibil, capabil să dibuiască cele ascunse dincolo de aparenţe, moralist „cu mănuşi”, care nu apelează la sentinţe contondente, ci la terapia subtilă, inteligentă, a umorului fin – până la urmă, tot coroziv. Chiar autorul se explică: „De multe ori când cititorul râde, aş prefera să zâmbească”.

Nu chiar toate panseurile sunt formidabile – nici nu-i chip să emiţi doar propoziţii strălucite. Dar multe din miile de „pastile” sunt atât de dense, încât se cuvin citite de două ori – fiindcă ascund cu graţie mici tezaure ale observaţiei profunde şi neaşteptate.

Mostre: „Fiecare bărbat îşi are problemele ei”, „Dacă nu eşti contra nimănui, nimeni nu e pentru tine”, „Orice gunoi se crede îngrăşământ”, „Cine fură azi un ou... dar cine mai fură azi un ou?”, „Partea leului o decide leoaica”, „Femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii, mai ales văduvele”, „Şi visele ţin de poziţia (socială) în care dormi”, „Un fals poate face celebru originalul”, „Dac-am fi perfecţi, n-am progresa; şi nici n-ar mai fi nevoie” - ş.a.m.d.

Iată şi o cugetare care, pentru istoria recentă a românilor, spune multe: „Cui nu-i dai voie să vorbească, până la urmă, urlă!”

Dorel Schor este inclus, de regulă, în familia marilor umorişti. Cartea „5000 de ani de umor evreiesc” îl plasează între Ion Pribeagu şi Grucho Marx, şi-ntr-o companie mai mult decât ilustră: Shalom Alechem, Woody Allen, Art Buchwald, Alberto Moravia, Mircea Crişan, Dumitru Solomon, J. D. Salinger, Mihail Sebastian, Heinrich Heine (!), Franz Kafka, Elias Canetti, Tristan Bernard, Saşa Pană, Boris Pasternak (!), Tristan Tzara, Isaac Babel, Mozes Gaster(!), Saşa Pană... Îţi trebuie ceva umor pentru a accepta includerea în aceeaşi listă a lui Heine şi Mircea Crişan, a lui Sebastian şi Fred Firea, a lui Pasternak şi Sadi Rudeanu. Faptul că fiecare dintre cei antologaţi a comis, cândva, o pagină hazlie autorizează includerea în pluton, dar necesită, obligatoriu, stabilirea de grade, ierarhii, exceptări, explicări. Cugetarea (maxima, aforismul) este menită să poarte sâmbure mai degrabă amar decât vesel, în acord cu esenţa realităţii investigate – condiţia umană. Cu cât cobori mai în adânc, cu atât se dizolvă zâmbetul şi începe să fâlfâie aripa tragicului. Umorul injectat aforismului nu-i decât masca zâmbăreaţă menită să ascundă rictusul trist. Un soi de caşetă ce disimulează amăreala chininei…

După debutul ieșean evocat azi, la trecerea jumătății de veac, Dorel Schor a semnat 12 cărţi cu factură diversă: „Şarpele şi cupa” (Ed. Junimea), „Zmeul cel mic” (Ed. Albatros), „Înger cu coarne” (la „Junimea”), tipărite în România, în Israel („Amărâtul fericit”, „Doctor în umor”, „Consultaţii gratuite”), în Spania ș.a.

Cum se vede şi după titluri, proza lui este aşezată sub semnul satirei – evident, şi al umorului. A-i lipi însă autorului eticheta exclusivă „umorist” (chiar dacă el este înclinat s-o accepte) mi se pare şi prea puţin, şi nedrept. La urma urmei (ca să ne întoarcem la sumarul antologiei „5000 ani de umor evreesc”) tabletele lui Art Buchwald sunt doar umoristice şi-atât? Am mari îndoieli! Şi cum nu putem încheia decât în cheie aforistică, mă-ntorc la panseurile din seria „De-a râsu-plânsul”: „Nimeni n-a murit din satiră. Exceptându-i, bineînţeles, pe satirici.” Păi ar mai fi și soluția lui Caragiale: „Ori toţi muriţi, ori toţi scăpăm!” O evidență: Dorel Schor a avut şansa să intre victorios în categoria celor salvaţi întru scris.