Mircea Radu IACOBAN

Am mai scris pe tema asta, o reiau fiindcă în loc să se mistuie, nerușinarea pare a se prospera cu păguboasă vrednicie. Călătorie cu trenul. Vagon comun, de clasa I. Cum m-am sculat la ora 4, încerc să aţipesc. Numai că două doamne stau de vorbă. Aşezate de-o parte şi de cealaltă a culoarului, m-au prins, captiv, la mijloc. Deşi înţeleg că-s colege de catedră, doamnele (ambele de incerta vârstă a doua) încă mai au multe să-şi spună. Şi o fac. Cu vârf şi-ndesat. Timp de şapte ore, cât durează călătoria până la Bucureşti, au ciripit fără contenire. Probabil că performanţa necesită oarece antrenament, altfel greu de crezut că un om normal, care nu vine după o recluziune de şapte ani pe Insula Diavolului, poate răs-mitralia miliarde de vorbe în câteva ceasuri de tête-à-tête.

Evident, e treaba lor, e dreptul lor. Numai că şi-au luat întreg vagonul ca martor. Universitare fiind, au pronunţie îngrijită şi tonalitate de aulă (de reproşat doar idiotul „ca şi”, pus cu lopata când trebuie şi, cel mai ades, când nu). Astfel, am aflat în detaliu cât de meschine au fost „concluziile” bahice după doctoratul lui X. Cum era îmbrăcată colega Y, care, altfel, arată bine, aproape că nu se cunosc urmele liftingului. Ce necazuri intestinale are doamna A, care-s purgativele cele mai viguroase („Dulcolax e un fâs!”). Doamna B s-a jeluit că, la casa ei de vacanţă, i s-au furat castraveţii şi comunitatea pe roţi a primit informaţii detaliate în legătură cu tipurile prefabricate de gard recomandate în astfel de împrejurări („am instalat şi camere de vederi false, de-alea, de ornament, dar s-au prins, nu păcăleşti profesionistul cu jucărele!”).

Temele vieţii de familie revin ciclic, cu intimităţile de rigoare. Şi fiindcă a venit vorba de ciclic: Mioara, deşi n-are decât 12 ani, dă semne că... (aici s-a coborât în sotto voce, mă-ncearcă frustrarea că n-aud). După câteva secunde de şoaptă, s-a revenit la decibelii iniţiali. Tema: doctoratele. „Apoi, dragă, de s-ar lua la puricat toate doctoratele... Uită-te la Z: ştie meserie, nu plagiază, ci doar parafrazează. Fură ce-i mai important, ideea, dar dacă bagă sinonime şi mută virgulele, ţine.”

De pe la Bacău încolo, tema principală a devenit divorţul doamnei B, aflată la a doua înfăţişare. Martori, mărturii, comentarii privind tenul judecătoarei („... nu c-aş agrea discriminările, dar...”). Dincolo de Mizil, când speram c-a fost spus tot ce era de spus, universitarele au trecut la politică. „Georgescu ăsta…” – și imediat au coborât iarăși în voce aproape șoptită... Finalul a fost mai paşnic: doamnele au devoalat scopul călătoriei în Capitală: după susţinerea unui doctorat (erau, pare-se, în Comisie) vor participa la o excursie în China, oferită de nu ştiu cine, cum şi de ce: „Află că, la Beijing, se schimbă lei româneşti!”

Mi-e milă de vecinii din avion ai doamnelor: călătoria până-n China durează 19 ore... N-a fost să am parte de tihnă nici la întoarcere. Vecina mea, care s-a nimerit să fie o jună uşor trecută, afectată, preţioasă şi răs-pomădată, a început, pe la Buftea, să umble cu o sârmă pe sub fotoliul meu: căuta priza.  Avea o tabletă și a vorbit cu nu știu cine de la Câmpina fără clipă de contenire. Ştiu acum ce face, ce-i place, ce nu-i place, cum procedează când şeful e prea insistent, cum a fost micul dejun la Kusadasi, cât de dornică este să aibă un copil, care-i stadiul insistenţelor („şi Sorin, bietul, ar vrea, dar văd că...”), cât de idioată este vecina (şi-au construit vilele zid în zid, au aceeaşi marcă de televizor, şi când madam Stănilă schimbă programul cu telecomanda, se-ntâmplă să se schimba postul şi la ea...).

Doamne, cât de ciudată este această totală abandonare a rigorilor intimităţii, cum s-a mistuit pudoarea în neant şi s-a făcut ţăndări buna cuviinţă strămoşească a românilor! În tren, în tramvai, în autobuz, în magazine, pe stradă, toată lumea îşi etalează intimităţile la telefon, cei din jur nu-i interesează şi nu există, o adevărată maree de neruşinare (ăsta-i termenul exact!) ne năpădeşte de pretutindeni. Ce dreptate a avut Theodoctus când a spus că „Toate sunt făcute să îmbătrânească la oameni, afară de neruşinare. Asta, cu cât creşte neamul muritorilor, cu atâta devine mai mare pe zi ce trece”...

De la Mizil, m-am mutat la clasa a doua.