Mircea Radu IACOBAN

Începem să ne gândim tot mai mult și mai îngrijorați la sprijinul pe care, la nevoie, ni-l va acorda NATO. Desigur, bine-ar fi să n-avem vreodată nevoie. Oricum, n-ar fi rău să ne amintim și spusele lui Democrit: „Mulţi care par a fi prieteni nu-ţi sunt şi mulţi care nu par, sunt”. Dai pagină după pagină şi nu osteneşti să te miri cât de multe sunt cele pe care... nu le ştim despre istoria noastră recentă! Unele, nici măcar nu le bănuim!

Îmi place să cred că orice elev mai ştie câte ceva despre Conferinţa de pace de la Paris, în urma căreia a fost anulat Diktatul de la Viena, Transilvania revenind acasă. Propaganda anilor ’50 ridica în slăvi sprijinul Uniunii Sovietice şi al statelor din lagărul socialist pentru justa condamnare a raptului banditesc din 1940. Întorşi cu trenul de la Conferinţă, Tătărăscu, I.G. Maurer, flancaţi de Gh. Gheorghiu Dej, au ţinut la fiecare oprire a garniturii discursuri inflamate de slăvire a generozităţii „tătucului popoarelor”, fără a pomeni o vorbă despre condiţia impusă românilor de delegaţia moscovită: primind înapoi Transilvania, renunţam definitiv la Basarabia şi Bucovina de nord. Tipic pentru diplomaţia rusă încă de pe vremea lui Petru cel Mare: iei cât poţi de la altul şi niciodată nu dai de la tine. Pe noi ne-au cadorisit cu... pământ românesc, în schimbul pierderii pentru vecie a unor teritorii... la fel de româneşti. Iar despre Transilvania, aliaţii noştri de azi aveau cu totul alte gânduri. J. Campbel, raportorul „Comitetului teritorial american”, vedea varii (ciudate) soluţii pentru noua geografie a Ardealului, între care 1 - menţinerea Diktatului de la Viena, 2 – rectificarea în favoarea Ungariei a frontierei din 1920, şi 3, cireaşa de pe tort, „o Transilvanie independentă”. Repet: asta propuneau americanii! Se mai propunea şi cuprinderea Transilvaniei într-o federaţie, ori atribuirea către Budapesta a unei „fâşii” de la vechea frontieră, plus autonomia Ţinutului Secuiesc, dar şi calea solomonică a „satisfacţiei totale”: întreg Ardealul dat fie Ungariei, fie României. Chiar şi după ce s-a luat hotărârea anulării totale a Diktatului, partea maghiară, dispunând de un lobby consistent la toate nivelurile decizionale, insista să i se atribuie „barem” o mică fâşie la frontieră, cu un total (modest) de 22.000 kmp. Numai că „fâşia” ar fi înglobat oraşele Arad, Oradea, Satu Mare, Carei... De salvat, trebuie s-o spunem, ne-au salvat ruşii, care nu puteau accepta menţinerea unui rapt hitlerist, dar uitau complet de pactul similar Ribbentrop-Molotov. România a avut, la Paris, doi inamici care au faultat-o tot timpul: delegaţia Australiei şi cea a Noii Zeelande. Constant de partea noastră cehoslovacul Pilka... Restul cererilor româneşti (în primul rând statutul de co-beligeranţă) au fost respinse una după alta, până şi mărunta solicitare a aproba utilizarea unicului nostru submarin ca vas-şcoală. Dincolo de împovărătoarele despăgubiri de război, România a fost obligată să restituie aliaţilor şi cele 6 vagoane cu aur cu care nemţii au plătit petrolul prahovean. N-ar fi fost dreaptă vânzare (?), aşa că banii se vor înapoia, dar nu plătitorului, ci profitorilor... Culmea culmilor este, însă, alta: ştiţi cine a avut o atitudine constant anti-românească de-a lungul tratativelor? Delegaţia Poloniei! Mii de milioane a cheltuit România în 1939 pentru întreţinerea celor 100.000 de refugiaţi polonezi (60.000 militari!), statul asumându-şi serioase riscuri din această înfruntare inegală cu Germania. Aurul polonez a traversat România şi a ajuns în occident protejat de nave de război româneşti. Pe teritoriul nostru s-au salvat preşedintele Poloniei, capii armatei, guvernul, familiile acestora. Ajunşi în Anglia, militarii polonezi ocrotiţi de România au alcătuit nucleul armatei ce avea să continue războiul. Mult a riscat România făcând neuitatele gesturi de omenie, prietenie, camaraderie! Drept pentru care, polonezii ne-au fost statornici inamici la Conferinţa de pace! Sigur că toate astea-s acum istorie și n-au cum apăsa în vreun fel asupra relațiilor statale actuale. Cel mult să ne mai reamintească din când în când zicerea bătrânească despre facerea de bine.