Mircea Radu IACOBAN

De multă vreme n-a mai fost atâta hărmălaie în întreaga presă românească: prea multe-s evenimentele majore pe centimetrul pătrat de hârtie, și ai senzația că, la un moment dat, supra-presiunea mediatică va zburătăci literele, azvârlindu-le pe caldarâm precum florile de cireș după o vijelie de primăvară.

La începuturile ei, televiziunea națională aflase o rezolvare anti-stres: după fiecare calup de materiale urma o pauză de 10-15 de minute. Chiar așa se titra: „Pauză”. Și cum reclame nu existau pe atunci, iar ecranul nu putea rămâne golaș, defilau cu acompaniament sonor odihnitor feluriți boboci de rață pe râu, pisoi adormiți la soare, nourași fistichii, munți și valuri, câmpuri de margarete și pelicani în Deltă…

Ceea ce fac și eu acum, propunând întru liniștire niscaiva guguștiuci, corbi și peștișori. Iată: am primit pe net un clip senzaţional. Cu adevărat incredibil! O păsăruică de pe malul râului, nu mai mare decât un guguştiuc şi-nzestrată cu ditamai ciocul, găseşte o bucată de pâine. Ce credeţi că face cu ea? O aduce pe puntea de scânduri ce traversează apa şi-o mărunţeşte cu grijă. După care – veţi spune – începe s-o înfulece. Nu! Ia o fărâmitură în cioc şi-o azvârle în apă. Peştişorii o culeg imediat. Aruncă alta. Deveniţi încrezători, peştii înoată la suprafaţă, cu boticurile afară. Pasărea aruncă a treia fărâmitură şi, haţ, înşfacă peştişorul!! Când pasărea nu găseşte pâine (rămasă de la prânzul pescarilor) vânează insecte: cosaşi, gândaci, tăuni. Îi ameţeşte c-o lovitură de cioc, dar nu-i răpune de tot, ca să se mai zbată cât de cât. După care îi aruncă în apă şi aşteaptă; rar se-ntâmplă să nu-şi valorifice însutit investiţia! O altă aripată, din familia corbilor, este filmată când, cu un beţişor prins în cioc, scormoneşte într-o adâncitură a trunchiului căzut şi putrezit. Acolo, probabil, sălăşluieşte o larvă puhavă, numai bună de trecut în meniul micului dejun. N-ar avea cum s-o scoată cu beţigaşul făr-de cârlig în vârf şi nici nu mizează pe astfel de rezolvare; în locul mecanicii deficitare, utilizează arma psihologică. Zgândărind şi tot zgândărind, izbuteşte să irite larva, care se apără muşcând băţul cu cleştii mandibulei. Când o simte agăţată, corbul trage afară beţişorul, cu larvă cu tot! Ei, cum să mai spui, în batjocură, „minte de pasăre”? ...

Câinele unui vecin (am mai scris despre Bobi) a fost exilat de două ori la zeci de kilometri de casă şi legat la gardul unei stâne (făcea boroboaţe la domiciliu, băgând în boale trecătorii). A rupt funia şi, de două ori la rând, s-a întors, după ce a „vâslit” câte două săptămâni în căutarea casei! Cum de-a luat-o încoace şi nu în altă parte? Cum de-a izbutit să traverseze întreg Iaşul? Am doi motani care, când intră un străin în casă, se refugiază tocmai în capătul scării ce duce la pod. Şi asta fiindcă au rămas cu neplăcute amintiri de la vizita veterinarului care, după lupte grele, a izbutit să le facă injecţii şi să le dea pastile. Acum, orice musafir e-un prezumtiv veterinar, dar spaima funcţionează numai faţă de bărbaţi necunoscuţi. Partea femeiască nu le stârneşte nici o reacţie, torc şi se gudură fără umbra vreunei bănuieli! Ştiu ei ce ştiu!

Într-un brad din curte am cuib de grauri (dacă n-or fi mai multe, după cât găinaţ curăţ de pe alee...) Când dau drumul pisicilor afară, graurii încep să imite lătratul câinilor (!) şi-o fac atât de bine, încât motănimea intră la idei, zbârlindu-şi cozile şi cătând temătoare dincotro vine ameniţarea eternului inamic. Se dumiresc repede: hămăiturile s-aud din copaci, câinii nu trăiesc în brazi, deci, alarmă falsă. Pas de voie!...

Viaţa animală ce ne înconjoară e-un miracol de care omul, în egoismul său funciar, n-o să aibă parte în veci. Zilnic, pe glob dispar nu ştiu câte zeci de specii, în special insecte, dar şi ele fac parte dintr-un lanţ al condiţionărilor, iar o verigă lipsă e-o ştirbitură cu cine ştie ce efecte în cu totul altă parte. Încet, încet, adoptăm, fără să ne dăm seama, soluţia Noe, îngrămădind în grădini zoologice şi-n rezervaţii făpturile ameninţate cu dispariţia. Noe le ferea de potop, noi le ferim... de noi.

P.S.

Întreb șoferul de taxi: „Ați fost la vot?” „Desigur. Și am votat cu Șoșoacă, fiindcă nu vreau ca băieții mei să fie trimiși la războaiele altora.” Cam ăsta-i nivelul.