Mircea Radu IACOBAN

De va fi să se înfiripe proiectul editorial „Nostalgii ițcănene” s-ar cuveni să înceapă cu stabilirea unui sumar. Cea mai firească ar fi ordonarea cronologică, amândoi combatanții cu pix acoperind împreună felii consistente din întreaga perioadă din 1945 și până azi, bănuitul interes al cititorului urmând să crească pe măsură ce narativul coboară către anii care parcă n-au fost aievea niciodată. Ițcanii erau comună: Primărie, Biserică, Școală de șapte ani, Miliție rurală, Dispensar, Stație de radioamplificare de unde, dimineața, tovarășa secretară PMR S. ne citea la difuzor articolul de fond din „Scânteia” (de ieri, fiindcă ziarele din Capitală ajungeau greu, cu trenul) și, mai ales, minunăția de gară cu tavane pictate și cinematograf color (acolo am văzut întâiul tehnicolor, „Balada Siberiei”). Statutul de târgușor se străduiau să-l impună cele câteva modeste instituții industriale și să-l ateste prăvăliile din preajma barierei CFR: pe-acolo clămpănea mașina de tuns cu dinți știrbi a frizerului Simcălă, „Alimentara” la care veneai cu șipul pentru untdelemn și cartela de-acasă, iar „lucrătoarea comercială” Melania îți turna cu „leica” untdelemn din butoiul de după ușă, brutăria lui Zilberstein (pâinea neagră de două kilograme, ale căror arome apetisante le jinduiesc și acum, ajungea acasă totdeauna tivită jur-împrejur, fiindcă pe drum îi ronțăiam marginile pe post de „antreuri” ale prânzului cu eternii cartofi prăjiți bucovineni). Mai erau cizmăria pricepută în peticeli și aplicare de blacheuri clămpănitoare pe pavajul din pietre de râu, cabinetul doctorului Shechter, debitul de tutun ținut de un neamț-austriac pe care nu mai știu cum îl chema, magazinașul cu jurubițe, ace și carice, căruciorul cu îngheță, crâșmulița „La Andronache”… și cam atât.

Peste ceva vreme, Cezar Straton avea să găsească „Nostalgii ițcănene” mai împlinite: casa tăbăcarului și cizmarului Iakob Roesler, atelierul fotografului Bartfeld, siropurile cu sifon și înghețatele lui Stefiuc, librăria doamnei Sefciuc (azi o mai fi o librărie în Ițcani – nu din alea cu pixuri și radiere?), pop-cornul și mititeii moșului cel șchiop, dar totdeauna îmbrăcat cu halat alb, doctorul Bresnitz, odicolon din frizeriile domnilor Moraș și Such (Simcălă dispăruse!), „ceaiurile cu lumina dată la minim”, „rușii cu purici” prinși trudnic pe internet – și alte sumedenii de „poze de epocă” care într-o carte încap, dar într-o gazetă n-au cum.

Cea mai temută și detestată instituție din sat era bariera de cale ferată: până la construirea celui de beton (1971) închidea autoritar și îndelung drumul dintre nordul și sudul moldav, și nu șoferii, că mașini erau puține pe atunci, cât mai ales căruțașii și driver-ii carelor cu boi țiuiau a veselie la vederea semnelor că bariera a-nceput să urce și s-a ostoit nesfârșita compunere-descompunere a marfarelor oficiate de locomotiva de manevră austriacă 140.221, cap de serie care încă purta ciudatul horn-mânătarcă ocrotitor de scântei. Bariera era ditamai bulumacul de gorun cioturos, vopsit alb-roșu-verde, pe care-l ridica scârțâind cu manivela manevrantul și care, odată ajuns în răscrucea liniilor de manevră, greu că nu mai catadicsea să se urnească. Drept pentru care, de-o parte și de cealaltă a barierei rămâneau timp și vreme destulă, și „coșteiuri” cu răsărită la vânzare, așa că funcționa un târg ad-hoc în care se practica barterul „la căruță”: godaci contra capre behăitoare, grâu pentru porumb, perje goldane pe mere de Rădășeni (se măsura cu oca și banița), sare de Cacica pe piei de oaie, și nu o dată, în focul tocmelilor, se rata fericita deschidere a barierei, așa că până la viitoarea eliberare, răgazul era generos alocat adălmașelor. Aşa cum barierele de corali atrag şi păstrează vietăţile oceanului, trecerea mereu obturată de la Iţcani aduna poporăni diverși, stimula taifasul şi micul comerţ volant. Aici era postat căruciorul vânzătorului de îngheţată (adevărată măiestrie să dai senzaţia că umpli cornetul, când, de fapt, rămânea gol, gulerul de îngheţată revărsându-se înşelător peste margini...), aici se aciuau ţigăncile ce comercializau „bomboane agricole”, pe aici se învârtea, cu tejgheluţa de gât, „Nea Sugiuc”, producător de caramele şi jeleuri de mere-pere, tot de el „desfăcute pe piaţă” (s-a numărat printre primii „industriaşi” victime ale noului regim: nu l-a doborât naţionalizarea din ’48, dar i-a închis afacerea Festivalul Mondial al Tineretului, care a rechiziţionat tot zahărul din România).Tot la barieră, de pe la 13-14 ani încolo, se aduna puștăraia comunei să comenteze cu foc noutățile din fotbal: cică Dobai are piciorul marcat și-i este interzis să șuteze cu stângul, că-și omoară adversarii!

Dar câte altele n-ar fi de povestit, mai ales că, deocamdată, nu știu toată „marfa” lui Cezar – și-s sigur că are încă multe de povestit. Citind aceste frânturi dintr-o eventuală carte deocamdată doar în proiect, mi-am amintit spusele lui Blaga: „amintirea este o seară a fericirilor trecute”.