Mircea Radu IACOBAN

Îmi pare rău, dar nu pot aclama șezătoarea electorală televizată lansată de Antena 3 drept model pentru demersul democratic-cetățenesc al momentului electoral 2024. Putea fi, dar în variantă prea apăsat dâmbovițeană, imediat ce scapă din chinga dicționarului democrația noastră își îngăduie înfățișări atât de felurit și de meșteșugit măsluite, încât poți crede că proba esențială a ieșirii în agora, aceea a veridicității, e-un biet mizilic inutil și dăunător: contează mai ales capacitatea de a striga la microfon cât mai țipător și mai peste vorbirea celuilalt binecunoscutele sloganuri aprobate de partid. Cu ce urmă de idee s-a rămas după orele de hărțuială televizată, în afară de aceea că preopinentul este infam, hoț, neșcolit, netuns, antiromân (adică, pro-rus), într-un cuvânt, dușman al poporului? Se putea aștepta la altceva din partea activiștilor de linie secundă decât repetarea conștiincioasă a „tezelor” deja ostenite ale fruntașilor cu poze pe sticlă?

Fără îndoială că au existat și intervenții de menționat barem prin alcătuirea discursului, după cum am văzut și combatanți care habar n-aveau pe ce lume se află (chiar mi-a fost milă de Dinescu!), erau întrebați de una și răspundeau de alta (ca-n povestea castravetelui cotiledonat: asta știu, asta zic), condamnau sârguincioși acuze de nimeni confirmate („o să spună Doamna care-s dovezile!”). Totul pe canavaua unor culpe mărunte, unele prea evident inventate.

Înaintașii noștri din mult invocatul interbelic românesc barem nu se încurcau cu fleacuri: dacă dădeau o lovitură, făceau mâna greblă, minţind cu carul şi furând (altă rimă n-am avut) cu vagonul. Păi, de ce s-au luptat s-adune voturi, dacă nu pentru rituala chiverniseală neobrăzată pe seama amărâţilor invitaţi la... solidaritate? Prea s-a obișnuit, la noi, ca dregătoria să se însoţească negreşit cu mita, abuzul şi hoţia. De la nevinovatul plocon „cu iaurt, cu gogoşele”, până la curcanul lui Bârzoi şi afacerea Skoda, în România s-a tot furat, când brutal, când cu eleganţă – de fiecare dată cu mâna până-n cot. Depășesc oarecum tema rubricii pentru a menționa că, în 1947, Adrian Holman, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, trimite guvernului englez o lungă listă cuprinzând caracterizări mai mult sau mai puţin succinte realizate cu cert profesionalism şi-n materie de informaţii, şi-n ceea ce priveşte profilul psihologic ale personalităţilor politice din România (perioada Conferinţei de Pace şi a Tratatului de la Paris) demne de interes pentru Foreign Office. Din care aflăm că subsecretarul de stat la Agricultură, C. Agiu (numit de Frontul Plugarilor în 1944) a trebuit demis în secret din pricină că-i fura cu neruşinare tocmai pe bieţii ţărani pe care urma să-i împroprietărească. Fostul preşedinte al Frontului Renaşterii Naţionale, Const. Argetoianu, a trebuit să părăsească scena politică din pricina scandalurilor financiare. Opinia lui Holman: „s-a folosit de orice împrejurare în folosul său.” Bodnăraş taxa la sânge orice eliberare de paşaport şi, în general, orice serviciu, cât de mărunt. A. Dobrescu (PNŢ), fost sub-secretar la Agricultură şi Domenii, a dat iama prin fondurile ministerului. Despre R. Franasovici, ministru al comunicaţiilor şi lucrărilor publice, englezii scriu că „este un profitor care a făcut avere din activitatea guvernamentală.” Teohari Georgescu (PCR, ministru de interne) a confiscat, pentru folosinţă proprie, până şi covoarele din casa Veturiei Goga! Gheorghiu-Dej (ministru la comunicaţii) a primit mită zdravănă de la Malaxa, care, drept răsplată, s-a ales cu un contract de 2.500.000 dolari – sumă, la acea vreme, enormă. Ministrului Aviaţiei, E.M. Ionescu „îi plac afacerile care aduc profit.” Tudor Ionescu, subsecretar de stat la Economie Naţională, a obţinut „imense profituri personale de pe urma supravegherii industriei petrolului şi gazelor naturale”. Aurel Leucuţia (PNŢ), ministru al economiei naţionale, „şi-a folosit poziţia pentru tranzacţii dubioase, cum de fapt se obişnuieşte la români.” Mihai Popovici (PNŢ), ministru când la Interne, când la Finanţe, când la Justiţie, „a fost centrul multor tranzacţii dubioase, având un enorm profit personal.” Liberalul Râmniceanu, ministru de finanţe în guvernul Sănătescu, este autorul unei emisiuni de monezi din aur... în folos propriu. Mihai Sadoveanu (PCR, preşedinte al Camerei Deputaţilor) „toată viaţa a urmărit avantaje financiare.” Ministrul de război Const. Vasiliu Răşcanu „e implicat în diverse afaceri şi, în timpul războiului cu Rusia, a organizat o intensă piaţă neagră.”

Cât s-a putut, presa a semnalat și atunci, cu rezultate mai degrabă incerte.  Da-i clar: tradiţie avem!