Mircea Radu IACOBAN

Până om ajunge să cerem în tigaie opintici bio (că mult nu mai este!), să ne bucurăm de pâraiele de ghebe ce au năpădit de vreo trei-patru săptămâni pădurile moldave. Toamna trecută le-am tot căutat făr-de noroc prin nordul  Bucovinei, așa că anul ăsta am luat-o mai către sud, că de schimbi locul, schimbi norocul. N-ar fi fost nevoie de cartografierea altor spații ciupercicole, fiindcă 2024 s-a arătat a fi nu numai an de generoase înfruntări electorale, ci și potop general de ghebe – în amândouă împrejurările trebuind numaidecât întărită atenția la exemplarele veninoase.

Culeg bureți încă din copilărie: cum taică-meu, ceferist fiind, avea liber la trenuri, o luam de sus, de la Cârlibaba, și, într-un sezon, „periam” până-n Codrii Pașcanilor. Ei bine, de atunci și până acum, la senectute, n-am avut parte, har Domnului, de cea mai măruntă neplăcere prilejuită de vreo ciupercă răuvoitoare oploșită în traistă. Acum, aflu mereu din gazete despre asemenea neplăcute împrejurări. Cele mărunte și mărunte se rezolvă local, rămânând doar spaimele, dar când e cazul de grave, mai toate ajung la Spitalul „Parhon”, fiindcă în toată țara sunt doar două centre de dializă hepatică, unul la Fundeni și altul la Iași.

Apar mereu accidente și dacă în 300 de ciuperci s-a ascuns una singură păcătoasă, e de-ajuns! Situația aproape că se rezolva de la sine dacă se adopta în Parlament legea idioată ce îngăduia românului să străbată pădurea doar călcând pe potecile marcate turistic (cam 1% din cărările patriei). Adică, se dădea foc la casă spre scăparea de pureci, ghebele urmând să-și dea duhul liniștite, de moarte bună, neatinse de vederea românul cândva „frate cu codrul”! Toate ca toate, dar marea chestiune rămâne: cum evităm pseudo-gheba ucigașă? „Armullaria Mellea”, ciuperca adică, este o ființă delicată, aproape transparentă, totuși bine constituită anatomic și foarte greu de confundat: trebuie să fii total nepriceput – caz în care, simplu, nu trebuie să te amesteci. Pot produce confuzii și cunoscătorilor, deși-i greu de crezut, ciupercile foarte tinere, încă neformate până la capăt – la fel de simplu, nu le pui în coș.

În alte țări s-a vorbit despre „chemarea irezistibilă a pădurii după episodul Covid” (Elveția) și s-au înființat asociații care organizează cursuri de cinci zile pentru căutătorii de ciuperci: „Am văzut mulți oameni care nu știau absolut nimic despre ciupercile pe care le culegeau” – spunea cu uimire șeful unei astfel de asociații din Montreux. Mă-ntreb câți dintre sutele de culegători care, săptămâna trecută, au blocat pur și simplu drumurile pădurii Dobrovăț, de ziceai că s-a mutat acolo aglomerația de la Sfânta Parascheva, știu ceva despre Armillaria mella, darămite despre simularele (ca aspect) Lateritium ori Marginata, otrăvitoare și, cine știe, poate aflate prin zonă. Nici cu tăbârcirea la mașină a sacilor de ghebe nu-i chiar în regulă, ciupercile sunt garante ale ecosistemului forestier, au locul lor în ordinea firii și recoltarea exagerată dăunează codrului. În cantonul elvețian Vaud, luna iulie este instituită drept „pauză a naturii”, cu interzicerea generală a culesului, iar în rest, cantitatea maximă de ciuperci recoltate nu poate trece de 2 kg pe zi (parcă văd cum s-ar contesta la noi: „ăștia ne iau până și bureții!”). Anul ăsta, îmbolnăvirile atribuite (ilicit) opinticilor par că-s mai dese ca oricând – explicabil, câtă vreme și cifra recoltărilor depășește mult obișnuitul. Prima măsură: ghebele sunt interzise în piețe. Poate pătrunde cu astfel de marfă doar cei care dețin patalamaua că au o ciupercărie înregistrată sanitar-veterinar. Or fi vreo unul, poate, prin zonele de munte, dar nu și-n Moldova de mijloc. Iar dacă mai marii piețelor al dori să verifice marfa adusă la tarabă, n-ar avea cu ce s-o facă, fiindcă lipsesc aparatele care să măsoare ghebelor nivelul de nitriți și nitrați. Și dac-ar fi, cum să le măsori fir cu fir, fiindcă și unul singur „defect” e de-ajuns?

Excluși din comerțul stradal organizat, sacii cu opintici ajung să fie ofertați „la negru” prin felurite cotloane insalubre, ceea ce adaugă încă un motiv să-i tratam cel puțin cu îndoială. Și nu-i păcat că un dar atât de generos oferit din ceruri, combinație de vitamine, oligoelemente, fibre, minerale utile și aminoacizi esențiali, să-l primim cu dușmănie parcă? Nu-s ghebele devină pentru accidentele nefericite, ci taman omul neștiutor ori neglijent. Am prieteni care, deși văd zilnic sumedenie de accidente, tot urcă în fiecare dimineață în mașină, dar să n-audă de ghebe despre care „s-ar spune că…” S-ar trebui să ne bucurăm de ghebe cât și câte mai sunt, nu de alta, dar acuș-acuș o să auzim și despre „opintici bio”! Hai la ghebe!