Mirajul gazonului

În cartea lui Mircea Lucescu „Mirajul gazonului” (1984), revăd acum filă de filă, pregătind apariția celei de a două ediții. Mircea și-a făcut ucenicia la „Dinamo” ca la carte, adică acoperind mai întâi misia „copilului de trupă”: „cărat bagaje, trimis după țigări, adus apă la jucătorii titulari, și de multe ori chiar trimis la întâlnirile cu prietenele jucătorilor când ei nu puteau merge; într-un cuvânt, făceam ucenicia de fotbalist.” Iar mai târziu, când Traian Ionescu i-a consolidat poziția la „Dinamo” (după 1973), s-a auto-așezat în umbra lui Pârcălab, înșirând respectuos pe hârtie cam ce ar trebui să facă spre a-și depăși ilustrul confrate: să-și „rezolve rezistența, driblingul, viteza, participarea la joc, centrarea, demarajul, simțul tactic, stângul-picior-mort.” Cum se vede, mai tot răbojul împlinirilor fotbalistului exemplar ce-și voia rânduită în raniță (teoretic Mircea fiind militar, mă adaptez la circumstanțe) capabilă să prefacă soldatul în general. Probabil că, de rămânea la „Dinamo”, ar fi ajuns degrabă, dar zburătăcind prin alte cuibare, a trebuit să se mulțumească cu performanțe „civile”, zic eu, cel puțin la fel de rezonante: între altele, a ajuns al cincilea din lume care a antrenat mai mult de o sută de meciuri în Liga Campionilor Europei (după iluștrii Alex Ferguson, Carlo Ancelloti, Arsene Venger și Jose Mourinho – ce companie!). Și, culmea, de fapt, nici nu-și dorise vreodată să ajungă antrenor: „Nu, nu, antrenorul prea depinde de noi, de jucători”.

„Mirajul gazonului” e-o carte atât de plină de miez și substanță, încât recenzând-o, ai mereu dorința să nu lași frântură de text fără menționare cu aldinele excelenței. Nefiind, desigur, asta cu putință, rămâne în sarcina cititorului plăcerea deplină de a cerceta întregimea narativelor, prefațatorul urmând să stăruie în preajma paragrafelor pe care însuși autorul le consideră demne de adus la față de cortină. Și, ici-acolo, să amintească mărunțișul amintirilor proprii. În „Mirajul gazonului” sunt comentate direct sau indirect sute de meciuri, „amendate” zeci de personaje din lumea atât de diversă a sportului românesc, se rememorează sumedenie de stări și situații demult (și nedrept) uitate – lăsându-se loc și brumei de mister nedeslușit rămasă să treneze incert în urma unor aventuri fotbalistice cândva de răsunet, azi făr-de relevanță într-o istorie a fotbalului în care se exultă puținele victorii și se uită cu grăbire rușinată eșecurile.

Pentru gazeta de azi am ales câteva texte ceva mai vesele. Mai întâi, iată-l pe Rică Răducanu. Lucescu aproape că-l adora, considerându-l „Cel mai pitoresc, dar în același timp cel mai controversat personaj al fotbalului ultimilor ani.”. Și se cuvine să revin la întâmplări proprii: veneam de la Cracovia (1-1 cu polonezii, antrenor Teașcă) și-n avionul aflat la 8000 de metri în ceruri se făceau șotii. Dobrin mototolește o hârtie și i-o dă lui Rică: „te rog, arunc-o pe geam”. Îndatoritor, Răducanu începe să moșmondească la un hublou, căutând clempușul cu care să deschidă fereastra avionului! Credea că-i ca-n tren! Dar mai interesant este ce urmează: am aflat din cartea lui Lucescu că marele vis al portarului nostru era să facă odată și odată... film! „Numai un film să fac băieți, și sunt cel mai fericit pe pământul ăsta, un film în care să fiu cow-boy!” Am reținut marea lui dorință și... l-am făcut pe Rică vedetă de cinema! Nu i-am găsit chiar rol de cow-boy, așa că în filmul meu „Totul pentru fotbal” (1978 – se joacă și azi pe felurite ecrane tv) Rică își joacă plin de osârdie și savoare propria-i persoană într-un lung metraj cinematografic difuzat frecvent și la noi, și-n străinătate. Nu-i western, ci comedie, nu știu dacă Rică e până la capăt mulțumit, dar, oricum, și-a împlinit marele lui vis trecând din poartă, pe marele ecran. În ambele ipostaze, Rică a dăruit tuturor prinos de bucurie și-s trist că trecerea anilor l-a copleșit cu bolile senectuții...

Și dacă tot suntem în preajma hazului: Lucescu amintește întâmplarea petrecută înaintea memorabilului 1-1 de pe Wembley, când românii au ținut în șah echipa reprezentând un fotbal cu 32.391 de cluburi, primele înființate în 1857, disputase întâiul meci internațional în 1872, era deținătoare a Cupei Mondiale ș.a.m.d. Instalați în exclusivistul „Hotel Royal Garden”, fotbaliștii noștri au început să se întrebe nedumeriți între ei: „tu ai pat în cameră?” Nici unul n-avea. Au așteptat ce au așteptat, după care s-au dus la recepție să ceară paturi. Și a venit un majordom ce le-a arătat că dacă în cameră se apasă butonul cutare, din perete coboară majestuos și impecabil patul...

Mulțumindu-i lui Lucescu pentru bucuria acestei cărți, l-aș ruga să nu uite că rămâne tuturor dator pentru cealaltă secvență a vieții ei fotbalistice, continuând cu o așteptată carte a doua, destinată anilor de după 1971, cel puțin la fel de bogați pentru el și pentru noi precum perioada dintâi.

Și-i cazul să marcăm o mică aniversare: în 1984, când Mircea Lucescu se afla la cârma Naționalei, apărea „Mirajul gazonului”, și în 2024, când el este din nou antrenorul echipei noastre reprezentative, „Mirajul Gazonului” apare, tot la „Junimea”, într-o nouă ediție. După 40 de ani! Să fie într-un ceas bun!