Mircea Radu IACOBAN

România a fost, la un moment dat, singura țară europeană fără datorii externe – adevărată anomalie, care, în loc să fie apreciată ca victorie trudnic izbutită de un popor obijduit, a deranjat vădit lumea marii finanțe, deplin interesată ca morișca spornică a împrumuturilor statale să funcționeze fără cusur. Se pare că, până la urmă, gestul temerar al lui Ceaușescu a făcut pentru țară mai mult rău decât bine! Cu datorii de peste 159 de miliarde de euro, și cu o apăsare de 8.815 euro/an în sarcina fiecărui cetățean, România anului de grație 2024 este obligată să caute grabnic rezolvări, fiindcă rotogolirea datoriilor devine tot mai copleșitoare și mai alarmantă. Nu-i de luat în seamă (oricum nici nu-i capabilă) o restituire totală cu anticipație, iar rambursările curente devin tot mai apăsătoare. Da-i ciudat că, deși istoria ar susține-o, nimeni nu se gândește la a treia soluție, una simplă, limpede, luminoasă și fericită: canci, nu plătim nimic și gata! Ne facem că plouă și poate ajungem ca-n cazul Greciei, care în 2015 se afla în gura falimentului, iar acum anunță că-i dispusă să-și lichideze toate datoriile către FMI cu doi ani mai devreme! Cei din generația mea își amintesc de onorabilul prim-ministru Tsipras, care a avut marea obrăznicie să afirme că, refuzând să-și achite datoriile, „Grecia a oferit lumii o lecție de demnitate”!! Grecii patentaseră nu de ieri, de azi, șmecheria cu „împrumută-mă și ia-ți adio de la bani” – în 2015 s-a petrecut, de fapt, cea de a șasea amenințare a falimentului din astfel de pricini, prima datând tocmai din 1824, când grecii au împrumutat 1,8 milioane de lire sterline pe care au uitat să-i mai returneze. Certându-se între ele (războiul anti-otoman i-a divizat în facțiuni rivale), nici una dintre grupări n-a mai vrut să recunoască datoria. Cu atât mai puțin s-o plătească, așa că Londra a rămas cu buzele umflate. Grecia a intrat în faliment – primul. Al doilea s-a petrecut după 20 de ani. Grecia, acum națiune independentă, a contractat un împrumut internațional evaluat la 60.000.000 drahme. În 1843, noul rege, Otto, a anunțat – nimic nou! – că n-are cum returna banii. Nu plătește! A treia amenințare de faliment! Rezolvarea celei de a patra s-a încercat prin mijloace de forță: o flotă franco-britanică a blocat portul Pireu: nu plecăm până ce nu ne înapoiați banii. Trei ani au zăgăzuit trupele străine intrarea principalului port elen, până când Atena și-a declarat falimentul. În 1893, prim-ministrul Trikoupis, care împrumutase 630.000.000 de franci, a anunțat în Parlament cel de al patrulea faliment. Pentru a rezolva cumva cererile de returnare a noilor scadențe, Grecia a organizat, în 1932, un referendum. Întrebarea era bizară: dăm sau nu dăm banii înapoi? Votanții fiind oameni normali, fără îndoială că au spus „nu”, așa că toți creditorii externi au rămas iar cu buzele umflate, luând adio de la bani, odată cu instituirea celui al cincilea faliment al Greciei. Metoda se părea că ține, așa că Atena a decis, în 2015, organizarea unei noi consultări populare similare, nația trebuind să răspundă cu da sau nu la aceeași întrebare gen „mănânci, calule, ovăz?” La vremea aceea Grecia plătea cele mai mari pensii din Europa, TVA-ul era aproape simbolic – bunăstare pe bani împrumutați. Când să-i înapoiezi, oferi poporului „o lecție de demnitate” și datoria se răsluiește! Privind înapoi, începând cu 1824, oricine constată că-i ceva putred în Elada: țara în care evaziunea fiscală trece de 40% din PIB, cu 76 de miliarde datorii neplătite de cetățeni către stat și cu 320 miliarde de euro (!) datorii externe, reclama (Tsipras) „presiuni asupra unui popor care s-a exprimat la referendum”! Atena oferea atunci o pensie medie de 1630 de euro (plus pensia a 14-a!), și inventa cele mai năstrușnice sporuri cu putință: spor de încălzire a mașinii, spor pentru spălarea mâinilor (la căile ferate – 420 euro pe lună), spor de antenă (1120 euro), spor pentru deplasarea dosarelor (la serviciile de stat – 290 euro), spor de prezentare punctuală la serviciu (320 euro), spor de bună îndeplinire a cazurilor (în justiție, 595 de euro, dar nu pentru asta primește magistratul leafa?), spor pentru folosirea restaurantului la locul de muncă ș.a.m.d. (sper să nu dau idei la noi!). Criza financiară din Grecia a rezolvat-o începând cu 2017 Uniunea Europeană, inițiind trei mari programe de ajutorare macroeconomică și acordând tot soiul de cataplasme financiare de pe urma cărora grecii au tras rânduri-rânduri de foloase, așa că acum pot anunța cu pompă că, deși are o datorie publică de 189% din PIB, este gata să rezolve cu doi ani mai devreme toate datoriile din străinătate. De unde se vede că asezonarea unui dram de suferință reală cu un dărăb de rudimentară insolență se pot face minuni contabile sub sigla „nu-i prost cel care cere, e prost cel care dă”. Mă-ntreb ce s-ar întâmpla dacă am trage și noi un referendum cu aceeași temă – „veți sau nu să ne plătim datoriile?” Cred că până și al de Șoșoacă ar spune „nu!” Și cu atâta am rămâne.