Mircea Radu IACOBAN

Aflu, din presă, ce se mai întâmplă prin Cuba. Prima reacție a unui european balcanic ar fi de genul „iaca de ce nu mai putem noi acum!” Justificată, dar nu până la capăt, fiindcă vedem pe viu falimentul moral și material al dictaturilor roșii, precum și ce ar fi așteptat românii de-i țineau înainte pe Ceaușescu în coadă și pe Leana adusă din coada satului, în capul statului! Ultima noutate havaneză: s-a micșorat din nou firimitura de pâine subvenționată ce-o asigură statul fiecărui cubanez: de la 80 de grame pe zi, s-a ajuns la 60 – cum ar veni, cât un săpun de baie!

„Carnetul de rație” a fost introdus încă de Fidel Castro. Să nu uităm că a ființat și pe la noi asemenea minunăție (prin 1982), dar barem rația era de jumătate de pâine, adică 500 de grame, și, oricum, repede, pâinea pe cartelă a dispărut. În Cuba, cartela a rămas neschimbată, nu s-au modificat decât cantitățile – mereu în minus...

Interesul pentru zbuciumata țărișoară ce visa revoluția mondială mi-a rămas de pe vremea când, în urmă cu peste jumătate de veac, am scris o carte despre Cuba. Nașterea ei începe la... Suceava: scriitorul bucovinean Platon Pardău fusese trimis în Antile de către Uniunea Scriitorilor cu misiunea (în contra-partidă) să scrie o carte despre Cuba, urmând ca o lucrare similară destinată României să fie editată la Havana (ceea ce nici până acum nu s-a întâmplat). Cartea lui Pardău s-a editat în 1973, numai că a fost imediat retrasă la protestul vehement al Ambasadei cubaneze la București, deranjată de referirea potrivit căreia plaja de la Varadero gemea de... securiști în slip. Evident, așa era, numai că „eroarea” se cuvenea „reperată” și cum nu se putea jigni o țară socialistă prietenă, am ajuns cu pixul în celălalt capăt al lumii, unde am încercat să scriu mai mult despre istoria și mirobolanta geografie a insulei, dar am comentat excedent de apreciativ unele „realizări” contrafăcute.

Fără îndoială că gazdele m-au dus doar în puncte bine stabilite și atent alese, n-am avut acces nicăieri altundeva – până și când ieșeam de la toaletă îl vedeam așteptându-mă respectuos pe omniprezentul Vicente (sau Bicente?), eterna mea gardă de corp. Cum s-a petrecut probabil în gazetele noastre, cu sau fără acces direct la sursă și gărzi, și-n cazul predecesorilor iluștri Sadoveanu, Călinescu, Bogza, Cezar Petrescu, Ovidiu Genaru, Edgar Papu, Nicolae Prelipceanu, Aurel Covaci, Mircea Iorgulescu, A.E. Baconschi, ca să nu mai vorbesc de acceptarea  directă gen Titus Popovici ori Ion Gheorghe.

Prea tânăr fiind, am fost mai ușor de păcălit, așa că, azi, nu pot decât să regret că am luat de bune unele dintre potemchiniadele sociale care nu până la capăt erau false, dar desigur unice și de protocol. Ceva, totuși, am izbutit. Încă din prima zi m-a primitNicolas Guillen, președintele Uniunii Scriitorilor, care mi-a dăruit cu autograf cartea sa „Tengo” (în traducere: „Am” ). De la Ambasadă am fost prevenit că Guillen este o mare personalitate, poetul național al Cubei, cu mare prestigiu în întreaga Americă Latină și nu numai. Era perioada în care (Castro încă nu declarase, în cuvântarea de la Leningrad, identitatea spaniolei și „cubanezei”), Guillen tocmai lansase teoria limbilor diferite, așa că la discuția ce am purtat-o în renumita „Bodeguita del medio”, am avut parte de o înfocată pledoarie întru susținerea teoriei sale potrivit căreia cubaneza este limbă proprie!

I se părea important ca un scriitor care va publica în Europa o carte despre Cuba și care se întâlnise, în după-amiaza zilei precedente, cu Fidel (am evocat momentul, cu alt prilej, în această rubrică) să-i susțină și să facă publică ideea unicității revoluționare a „limbii cubaneze”. Aducea sumedenie de argumente, și cum nu prea aveam cunoștință cu subtilitățile spaniolei, i-am replicat taman cu argumentele lui, adică prevalența identității sau deosebirilor lingvistice în funcție de fondul principal lexical și de sistemul gramatical (altfel, incontestabilă teză... marxistă!). Și i-am argumentat (cine m-a pus?) identitatea evidentă dintre română și „moldovenească”. Exemplele ce mi le dăduseră puteau fi cu ușurință transpuse aidoma în „traducere” românească, fiind desigur vorba despre „graiuri”, cel mult dialecte.

Poetul s-a întunecat la chip, nu accepta contraziceri, și a anulat imediat prezența la întâlnirea de la Ambasada noastră, unde promisese că mă va însoți, precum și discuția finală programată la plecarea din Cuba. Nu l-am mai văzut niciodată. A murit în 1989, păstrându-și credința că-i neînțeles și că există o „limbă cubaneză” de sine stătătoare.Barem i-am clătinat convingerile! De altfel, aud și acum, la televiziunile noastre, personaje importante ale culturii române vorbind despre „limba cubaneză”! Cât despre cartea „Din Azore în Antile” (1973), o consider pe sfert ratată. Și semieșecurile se cuvin acceptate!