Mircea Radu IACOBAN

„Music liric for you” ne prezintă melodia „Ulalala”. Sună astfel: „Ulala ha / Cântă MGK să-nceapă distracția / Tropicală cu gene dau pe 112 / Femeie cu numărul unu, nu există numărul doi / Atenție pe lună că vorba vine înapoi / Îl sun pe MGK că vine și Nuțu cu noi”. Cam asta-i, fiindcă mai departe totul se repetă.

Altă mostră de poezie (?!) pe muzică: „Ce-ți ofer eu fato, nu-i nici un trend, no (skrr skrr) / Valorează mai mult decât orice brand, no (Skrr, Skrr) / I-ai făcut pe toți vecinii atenți (yeauh) / Dar degeaba că noi suntem best friends (ieauh!) / Ține-mă de mână că e cer senin (hey) / Ia-mă de mână când norii negri vin (babe) / Mă atragi, nu știu dacă ne potrivim (ei) / Baby, sunt high, atât de high  (high high) / Nu tre să mori s-ajungi în Rai (ooh) / Câtă dragoste vreau să ne dai (ai, mi-o dai) / Baby, tu îmi dai altfel de vide (ooh, ieah) / Baby, sunt la fel / Nu simt pentru nimeni nimic...” (etc., etc.) Îl înțeleg pe cantautor, nici eu n-am simțit nimic. Poate doar tristețe adâncă pentru mizeria în care se afundă muzica ușoară a românilor!

Altă mostră: „Ești un puto mic ca Pluto / Dă-ne stilul despre lumea în care viețuiesc dacă-i top / Am piz... (bip!) în coadă, nu le văd / Am capu-n față, nu mă-ntorc / Dăi papucii fără toc / Bandă-n casă fără rok / Stângă-n dreapta fără Glock / Cade barba fără cioc / Merge treaba fără drog / Nu merge dacă-i dobitoc / Fu... (bip) pedala, bag-o-n sport”... Și tot așa înainte, zeci de „melodii” promovate pe TikTop! Muzica este evident manelizată, dar „creațiile” în sine se situează mult sub nivelul manelei, care, de bine, de rău, în simplitatea ei frustă, barem încearcă să spună cevașilea: banii, dușmanii, averea, gagica, puterea – băieții și fetele ilustrate mai sus n-ar avea chiar nimic de spus inteligibil și cu miez despre lumea în care viețuiesc?

Așa-zisul folclor românesc cade și el, încetul cu încetul, în fals programatic. Nu-i vorba doar neautenticitatea așa-ziselor cântece populare, care-s, multe, scorneli banale ale textierilor improvizați, cât despre batjocorirea fără de jenă a imaginii costumului nostru popular. Nu demult, o balabustă făcea (prost) play-back, învestmântată în niște odăjdii de ziceai că-i Patriarhul Antiohiei! Avea catrința albă (?) ornată, în față, cu un imens trandafir roșu, sau așa ceva, de o făcea să semene cu rotofeiul avion de vânătoare japonez „zero” din războiul mondial. Așa-zisa ie era plină de țarțamuri, de volane și volănașe scrobite și brodate, iar restul costumului, cât se mai vedea dintre chiclazuri, strălucea de paiete prinse-n catifea neagră, de n-or fi fost chiar cristale Swarovski! Întrebarea simplă „ce zonă reprezintă costumul?” ar rămâne în veci făr-de răspuns, fiindcă înveșmântarea „de platou” nu exprimă mai nimic altceva decât gustul unei țoape care crede că-i „frumos” ceea ce-i mai țipător colorat, mai încărcat, mai scump și mai pretențios.

Îți taie răsuflarea programele tv în care defilează, ca-ntr-o paradă pe invers a costumului popular, apariții (mai ales feminine) extraterestre, din care lipsesc doar casca și antenele! Și deducem din ceea ce vedem că guriștii noștri s-au luat la întrecere, nu cumva să rămână vreunul mai prejos! Cine, de la Sofia Vicoveanca încoace, să-și mai amintească de simplitatea cuviincioasă a costumului național, expresiv tocmai prin echilibrul coloristic și puținătatea adăugirilor „de efect”? Evident, prostul gust proliferează și nutrește invazia de contrafaceri ordinare care, în pofida eforturilor și investițiilor consistente, rămâne, ca semnificație și expresivitate, la kilometri de frumosul cel adevărat, strămoșesc și românesc.

N-aș avea nimic de reproșat dacă guriștii cu pricina s-ar reprezenta pe sine și gustul propriu, nu postați ilicit în galeria costumului popular autohton. Este un atentat descins, fără de intenție, din prea puțina minte a unor cântăreți „populari” ce nu-și înțeleg rostul și menirea, operând la față de cortină cu enorme falsuri, lesne detectabile. Ceea ce s-ar putea remedia dacă vreun șef din conducerea postului tv cu pricina ar avea necesara înzestrare culturală și elementarul simț al realității. N-aș fi crezut că voi regreta vreodată cenzura, dar, în astfel de situații, iat-o necesară! Nu de cenzură politică ar fi vorba, ci de o minimă supraveghere a forurilor culturale, mandatate, totuși, să acționeze când este constant agresată o importantă dimensiune a creativității noastre populare întruchipată în folclorul și etnografia nației. N-au decât să cânte guriștii drapați în togă romană, în armură cavalerească, în uniforma Armatei Roșii, dar să nu-și pună elucubrațiile pe seama creației populare a românilor! Eu vorbesc, eu aud!