Mircea Radu IACOBAN

Ce se mai întâmplă prin teatrul românesc? Ne îngăduie o raită la Festivalul de teatru „Cătălina Buzoianu”, defășurat zilele acestea la Iași. N-am putut vedea decât patru din cele 11 reprezentații, dar ceva concluzii s-ar putea desprinde. Primul spectacol: „Haga”de Sasha Denisova, al Naționalului ieșean. Imediat ce a început așa-zisa „Operațiune specială”, autoarea, Sasha, a părăsit Rusia și s-a refugiat în Polonia. La vreme: la Moscova, piesele ei au fost interzise și o pândea pușcăria pentru „înaltă trădare”. Ideea piesei este excelentă: interogarea, la un ipotetic Tribunal Internațional de la Haga, precum la Nürenberg altădată, a capilor „operațiunii speciale”. Dacă în 1945 toți acuzații dădeau fără rușine întreaga vină pe Hitler, la Haga ce va să vină cândva, cu siguranță, se va proceda la fel: un singur acuzat – Putin! „Haga” este un spectacol greu regizoral: Cristian Hagi-Culea n-ar avea, aparent, nimic de demonstrat, enormitatea infamiei țâșnește dintr-un „dixit!” atât de evident, încât demonstrația este inutilă, realitatea culpei devenind și mai clară atunci când se imaginează pledoariile aberante ale acuzaților.

Spectacolul deșiră terifiant și copleșitor scenă după scenă, acroșând tulburător sala implicată atât de directețea textului, cât și de truda celor 21 de actori bine organizați scenic într-un act teatral derulat în apăsată sacadare ritmată, cu scene având curgerea aleatorie. E-o bună reprezentație de echipă, în care-i dificil și chiar nedrept să remarci prestația cutărui actor, fiecăruia revenindu-i partea într-un întreg bine rotunjit. Ca de obicei, impecabilă partea revenită scenografiei (Dragoș Buhagiar) și în general tehnica de scenă. (După spectacol, Cristian Hadji-Culea îmi spune că textul este scris în 2022, când „operațiunea specială” abia începuse carnagiul în Ucraina. Îmi închipui ce și cum ar fi scris Sasha de ar fi știut tot ceea ce se cuvenea!)

A urmat: „Sentimentul fragil al speranței”. Am toată considerația pentru Teatrul „Odeon”(atunci se numea „Teatrul Giulești”) care m-a adus în lumea scenei bucureștene montând la scurtă vreme, una după cealaltă, trei dintre primele mele piese. Din păcate, piesa ce am văzut-o nu-i piesă, ci un șir de lungi monoloage despre amărăciunile vieții rostite de la amvon. Or fi cele predicate la monitorul supradimensionat reale și, în felul lor, emoționante, dar formula plată și monocordă aleasă de regizoare (pare-se Carmen Lidia Vigu) este flască și complet neteatrală. Îmi pare rău pentru „Odeon”!

A treia: „Apocalipsa gospodinelor”, o propunere a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț menită „să invite la reflecție asupra influenței prejudecăților patriarhale în societatea românească” și să „conștientizeze că rolul femeii în societate este acela de partener egal”. Temă străveche și banală, actuală oricând. Din nefericire, un spectacol absolut inert, alcătuit din lungi prelegeri ce nu rămân decât disertații ex catedra. Totul ar fi fost în regulă de nu lipsea și aici esențialul: aripa miraculoasă a teatrului adevărat.

A patra: „SF(SUPER FRAGIL)”,un concept (?) de Andreea Gavriliu, la „Teatrul Excelsior”, București. O tâmpenie monumentală! Pentru prima oară în viață am ieșit din sală la jumătatea unui spectacol. Bălăgăneala eternă a bietelor personaje ar desemna, se scrie în program, un „Teatru fizic”, menit „să pună în antiteză frâul liber caracteristic copiilor și reprimarea pornirilor tipică adultului”. Titlul ne duce mincinos către deliciosul cântec „supercalifragilisticexpialidocious”din filmul izvodit de Mary Poppins în 1964. Să-l despuiem într-o traducere aproximativă: „super”ar fi deasupra, „cali” frumusețe, „fragilistic”, delicat, „expiali”,ispășire, „docious”, educabil. Ceva de genul „educare prin frumusețe delicată”. Delicata frumusețe din „conceptul” teatrului bucureștean se traduce printr-un torent grobian de porcării trântite de-a dreptul și prin insistente aluzii sexuale. Mare-i grădina!

Așadar, din patru spectacole, unul singur, și acela în afară de concurs („Haga”), merita scena Naționalului ieșean. Restul și-au lăsat prea de tot greutatea reprezentației în sarcina farafastâcurilor exterioare ale tehnicii de scenă la modă acum (stroboscopie, mixere audio, behingere, ecrane, lumini de urmărire, sound-uri, ecrane de fum cu și mai ales fără rost, proiectoare automate, video-uri și ce-or mai fi) într-un global-stage care merge oriunde și oricum! Dacă textul e șubred, dai drumul la tehnică!

Pe vremea mea, la Național aveam un singur gadget, o mașină de fum (și nu se găsea rezerva fumigenă!). Aveam naivitatea să lăsăm greul reprezentației în seama actorului. Mă-ntreb cum naiba am izbutit nu puține spectacole amintite și acum!