Mircea Radu IACOBAN

Universitarul Vasile Astărăstoaie, fost președinte al Colegiului Medicilor din România și rector al Universității ieșene de Medicină, are un CV național și internaţional copleșitor (din care nu lipsește, desigur, și  adierea Procuraturii...). S-a implicat hotărât zilele acestea în viforoasa dispută Pantelimon. Iar un legist! – se va spune – numai că excursul lui foarte argumentat aduce și elemente noi. Ar fi vorba despre o chestiune puțin luată în seamă: „Tratamentele inutile în medicină”. Dacă nu pot fi de acord până la capăt într-o chestiune de etică și practică medicală („Colegiul Medicilor este îndreptățit prin lege să apere onoarea și independența profesională” – așa o fi, dar aș zice că respectivul for rămâne mai degrabă avocat, neluând în seamă și obligația de a cerceta cu egală obiectivitate situațiile profesionale contestabile), apreciez excursul medicului ieșean deoarece considerațiile lui par greu de contestat atunci când cercetează tema propusă („Tratamentele inutile în medicină”). O discută începând de la Dicționarul Webster (inutil: ceea ce „nu servește nici unui scop  util; complet ineficient, sau nu produce nici un efect valoros”); spre a-l cita pe Hippocrate, care cerea medicilor să evite supratratarea  cu orice preț, trece și pe la Platon, spre a ajunge la Asklepios, cel ce refuza să accepte „un regim  care să facă din viață o mizerie prelungită.” Numai că, din păcate, nu există consens deplin asupra definirii „tratamentului inutil”. Asociația Medicală Americană introduce criterii care, de fapt, revin la cunoscuții termenii generali: „când nu există nici o șansă rezonabilă de a aduce binefaceri pacientului”. Profesorul Astărăstoaie propune propria modalitate de luare în considerare a situației limită: atunci când „acțiunea clinică nu este efectuată pentru atingerea unui scop clar și, prin urmare, nu-i utilă pacientului vizat”). În mai toată literatura de specialitate se opiniază că „astfel de situații trebuiesc oprite imediat ce sunt identificate”, fiindcă „un comportament care  nu are efectul prognozat este inutil și poate exercita efecte semnificative fiziologiei și anatomiei pacienților.” Lucrul pare a fi cât se poate de limpede: așa cum prevăd protocoalele din SUA, Spania, Marea Britanie, Franța, Germania ș.a., medicația trebuie oprită „imediat ce sunt identificate tratamentele devenite inutile” (la noi, Noradrenalina: de ce, cât, cum, până când?) – și nicăieri nu figurează acolo termenul de… „ucidere”! Numai că în toate aceste țări sunt stabilite protocoale și metodologii îndeplinite cu strictețe. La noi, unele nu există, altele sunt laxe și interpretabile. O certitudine: cele de mai sus pot pune în discuție legitimitatea atribuirii vinei majore de „ucidere”, și încă din culpă. Rămân în discuție chestiuni prea puțin sau chiar deloc stabilite în protocoale spre a fi și utilizate în practică: poate fi lăsată decizia finală la discreția unui singur medic, cum și când se cuvine stabilită relația cu familia, care este gradul de răspundere al intimaților (luat de val, utilizez termeni din Procuratură!). Aspectul uman se sensibilizează firesc atunci când intră în discuție „diferențierea raționalizată a resurselor”. Totul costă, banii sunt cum și câți sunt. spitalelor noastre, limitate, n-au la îndemână toată medicația râvnită; sunt pacienți la care se crede că i s-ar putea prelungi mult-puțin existența, iar când medicația există, se gestionează cu extremă grijă: „în cazul în care se discută utilitatea (m.n. și, astfel, utilizarea) unui preparat medical, întrebarea care se pune ar fi până unde avantajele aduse (sau dimpotrivă, reduse) și tratamentele sunt realmente utile”. Dar, iarăși, cine decide?  Se pare că, totuși, la noi ar exista conduita care obligă expertiza, în astfel de situații limită, unei comisii, fiind inclus și acordul familiei, numai că în vâltoarea zăbăucă a pandemiei s-a abrogat tacit și așa a rămas. Remedierea pare grabnic necesară! Cât privește „uciderea din culpă”, cercetarea legistului Astărăstoaie o șubrezește convingător tocmai în epicentrul acuzațiilor. Rămân acuzabile, alături de singularitatea deciziei medicale, poate oportunitatea și brutalitatea actului medical, dar nu, în sine, retragerea medicației devenită inutilă. Rămân bizare, la Pantelimon, enorma cantitatea de decese,  prezența stabilă a firmei de pompe funebre în incinta spitalului, hărțuirea între cadrele medicale – macabre și semnificative anomalii. Refacerea încrederii în medici va fi dificilă și anevoioasă. O poate grăbi luarea în cuvenită atenție a  semnalărilor legistului Astărăstoaie despre „Tratamentelor inutile în medicină”, temă până acum prea puțin evocată. Poți s-o vezi și să n-o crezi, dar de cercetat cu atenție merită!