Mircea Radu IACOBAN

Locuiesc într-un cartier plin de licee, drept pentru care aproape nu-i zi în care să nu nimeresc prin tramvaie elevi din clasele mari. De regulă, majoritatea sunt liniștiți și cuviincioși; generațiile precedente păreau mai dezghețate: umpleau vagonul cu gălăgie și veselă larmă tinerească – mai degrabă amuzau decât deranjau. Ce i-a potolit? Telefonul mobil: îl deschid când intră pe scara tramvaiului, dacă nu chiar dinainte, iar restul călătoriei este dăruit întrutotul ecranului – mereu pare a fi ceva de văzut, de comentat și de trimis grabnic către varii personaje, unele aflate la depărtate de două-trei scaune. Mai totdeauna, vrei-nu vrei, asculți crâmpeie de conversații. Unele banale și blajine, altele agresive, contondente, cu episoade intime deloc de „dat din casă” – cu siguranță, deloc potrivite etalării în public.

Și mă gândesc ce enormă apăsare au avut de îndurat moșii și strămoșii noștri care-și strigau veștile hăulind de pe un deal pe celălalt, ce copleșitoare cantitate de informații au fost nevoiți să ascundă sub obroc în lipsa mobilului a-toate deschizător! Zilele trecute, din vălmășagul de mesaje auzite vrând-nevrând a țâșnit vehement o jună cu cruciuliță la gât, care, probabil, spre a curma abrupt și definitiv disputa cu oponentul aflat câteva scaune mai în față, a trântit o tele-înjurătură atât de porcoasă încât rămâne imposibil de reprodus. A auzit-o tot vagonul plin de fete: două-trei priviri s-au arătat nu dezaprobatoare, ci doar amuzate, restul călătorilor parcă n-ar fi fost pe-acolo! (O explicație a dat-o cândva Iorga: „Nerușinatul nu simte nimic atunci când constată că altcuiva nu-i e rușine că-l văd!”)

Principalul tăvălug al conversațiilor pe net îl deține partea femeiască și, total neașteptat, statisticile arată ciudata lor prevalență pentru licențios! Iată cifrele: „femeile urmăresc filme porno pe telefoanele lor mobile mai des decât bărbații.Utilizarea mobilului este mult mai mare la femei decât la bărbați și ca frecvență, și, mai ales, în ce privește cantitatea de impulsuri. Din februarie 2017, aproape 80% din traficul feminin provine de la dispozitivele lor mobile, comparativ cu aproximativ 69% pentru bărbați. În Marea Britanie, acest număr este și mai mare, 86% din traficul pe net al femeilor provenind de pe dispozitive mobile – cu 15% mai mult decât bărbații. Cea mai mare proporție de utilizare a smartphone-urilor (78%) provine de la vârsta cuprinsă între 18 și 34 de ani.”

Dar, desigur, nu asta-i problema: facă fiecare ce și cum dorește la el acasă, de discutat rămâne exhibarea în public. Se pare că a cam murit rușinea! Odată, în tren, de le la Focșani până la București a trebuit să ascult lunga și rușinoasa poliloghie a călătoarei de alături, care-și rezolva pe roate, în pragul divorțului, disputele cu infidelul soț. N-o deranja deloc c-o ascultă un necunoscut! Până la Ploiești știam de acum toate episoadele litigioase ale amândurora, cu detalii de-a dreptul penibile: încercarea avocatului de a o seduce (susținea că-i mișculația consortului), bolile pe care i le-a adus, banii irosiți aiurea, curtea fericită cu care o copleșește amicul de la Câmpina, Dumnezeule, toate locurile erau pline, a trebuit s-o suport până în Capitală!

În tramvai, aflu cum trebuie călită varza adusă de la Popricani, de ce și cât  urinează noaptea socrul, cum merge convalescența după operația de mărire a sânilor Mihaelei, la ce oră trebuie dusă coprocultura, de ce nu merge căsnicia lui Filimon, ce bine rezolvă constipația Laxacutinul...

Se pare că mobilul izbutește o bizară extragere totală din ambientul cotidian, asigurând conlocutorului bula opacă de imunitate în care există numai el și deloc ceilalți din jur: odată deschis telefonul, o tastă anume parcă scoate automat din controalele digitale atât rușinea, cât și, mai ales, entitatea lexicală cu sens opus, nerușinarea. Vorbesc la mobil, sunt liber în liberă țară, rușine nu-i, pot stropși ce vreau și unde vreau! De-ar fi să propun categorisiri, aș include cele arătate mai sus printre nerușinările mărunte.

„Sfânta mare nerușinare”, G.M. Zamfirescu o amplasa, cu tristețile ei, în teritoriul mahalalei. Care, manea cu manea, se insinuează tot mai decis în „lumea bună” a vârfurilor urbei. Termenul în sine, „Sfânta mare nerușinare”, realitate cumva veșnică, rămâne cu sens metaforic parțial revolut. Pentru a fi și azi „bun în grad”, conceptul s-ar cuvine să primească obligatoriu adevăratele sfinte mari nerușinări din România de azi – de la „pensiile speciale” la rășluirea continuă a valorilor țării, evadarea tineretului, starea muncii, a sănătății, a școlii, a justiției etc., etc. – toate prea destule și copleșitoare pentru a le rândui și discuta într-un colț de gazetă. Pot, însă, încerca să acuz mica nerușinare cotidiană devenită endemică. Desigur, nu se va schimba nimic, dar barem semnalez.