Mircea Radu IACOBAN

Despre formidabila Enciclopedie „Centenarul Războiului de întregire și al Marii Uniri (2014-2020)” am scris în această rubrică, cred, anul trecut. Remarcam atunci unicitatea unei cărți de peste cinci kilograme (1.669 de pagini în format mare A3! – de remarcat și contribuția principalului sponsor, compania Dedeman), evidențiind exemplaritatea cercetării științifice, enormul volum de informații, noutatea câmpului investigat și acuratețea tipografică a fiecărui demers, calitatea traducerii în încă patru limbi, dimpreună cu puțin obișnuita  putere a autorului coordonator (Ion I. Solcanu) de a aduna și integra într-un efort colectiv mulțimea de colaboratori din tot cuprinsul României și din Republica Moldova.

Aminteam, și nu prea știu s-o fi făcut până atunci, chiar termenul „exhaustiv”! Ei bine, m-am înșelat: cartea a reapărut, cu aproape același număr de file (1.714 acum) și, totuși, cu câteva sute de pagini în plus! Cum asta? S-a micșorat litera  textului, pentru a lăsa să apară sumedenia de noi elemente „la temă” adunate de către aceiași harnici autori – astfel arătându-se încă o dată că exhaustivitatea în cercetarea științifică e-o frumoasă iluzie.

Nu mai reiau cele scrise cândva cu privire la prima și consistenta secțiune „Istoriografia Războiului de întregire și a marii Uniri”, care va rămâne, probabil, foarte greu de augmentat, câtă vreme nu cred să fi rămas cotloane necercetate – dar, cum chiar în această carte s-a văzut, exclus nu-i. Aș merge de această dată către a doua secțiune principală a cărții, amintind spusele lui Iorga: „Statuile, monumentele și lăcașele de odihnă ale eroilor și martirilor neamului sunt pentru trupul țării ca și icoanele în casele noastre”.

Ceea ce Enciclopedia lui Solcanu ne oferă cu multă trudă și risipă de energie n-avem cum ști niciodată întru totul și până la capăt, fiindcă ansamblurile memoriale ce atestă respectul românilor pentru eroii neamului sunt răspândite pretutindeni în cuprinsul mioritic, unele-s foarte departe de drumurile obișnuite, multe și-n Basarabia, drept pentru care niciodată nu le vom putea cerceta pe toate, oricâtă bunăvoință am avea. Unele-s mărețe și de-a dreptul strălucitoare, altele mărunte și aparent neînsemnate – care cum a putut s-a străduit să-și dea obolul pentru neuitarea eroilor neamului: aproape nu-i sătuc care, în afară de biserică, să n-aibă un astfel de însemn. Fiecare este fotografiat în „Enciclopedie”, urmând datele tehnice esențiale: inițiatorul, finanțatorul, tehnica materială, data dezvelirii, descrierea la amănunt.

Aflăm astfel imagini și detalii despre 67 de obeliscuri, 36 de ansambluri memoriale, 164 de monumente compozite atipice, 66 de cruci comemorative, 97 de statui, 65 de troițe, 183 de plăci memoriale, sute de monede, 96 de busturi, timbre, medalii. Putem găsi acolo adevărate opere de artă, datorate unor sculptori cunoscuți (Ion Faur Schmidt, Vasile Blendea, Vasile Ionescu Varo, Const. Crengăniș, Radu Ciobanu, Veaceslav Jighițchi (Chișinău), Teodor Zamfirescu (1942), Oscar Han ș.m.a.), dar de multe ori autorul nu-i menționat, semn fie că pur și simplu a rămas neștiut, fie că, mai ales în lumea rurală,  meșterul popular a considerat că-i mai cuviincios să rămână discret în umbra personajului de pe soclu.

Generoși, românii au așezat pe plăcile de marmură și ostași din alte nații uciși în același vălmășag al frontului: la Boroaia, sutele de ruși sunt menționați ca „luptători împotriva fasciștilor”. Astfel de mențiuni lămuritoare nu se fac și la cimitirul de la Buzău, cei 753 de germani (luptaseră contra rușilor...) rânduindu-se în preajma bulgarilor, ungurilor, turcilor și italienilor uciși în aceeași pală de vânt al morții. Unii au luptat pentru soarta românilor, precum zecile de voluntari sârbi și scoțieni adunați acum sub crucile de la Medgidia, alții împotriva noastră. Cu glorie sau dimpotrivă, în fața sorții potrivnice orice om rămâne un om: fie ca o lumină, fie ca o avertizare neguroasă pentru viitorime.

Unele dintre semnele memoriale tezaurizează osemintele a sute de eroi trecuți întru Domnul, altele doar câteva zeci, multora li se trece doar numele; râvna  comemorării întru eternitate este aceeași – sunt eroii noștri, iar strădania, chiar dacă uneori stângace (sunt și statui boite cu vopsea după chipul celui bănuit...) arată același drag respect față de oștenii știuți și neștiuți, denumiți (satul Scoarța, Gorj) „Dispăruți fără piatră de căpătâi”. Multe astfel de însemne poartă triste amintiri: „Acest monument a fost ridicat în 1935 și dărâmat în 1940” (Târgul Lăpuș), „osemintele au fost aruncate în Nistru cu tot cu monument în 1940” (Lipceni, Basarabia) – aproape toate au fost ori în întregime reconstruite, ori aidoma restaurate în preajma anului 2018, când Centenarul Marii Uniri a făcut uitată falsa și nociva acuză ce încerca (și acum o face!) să prăvale naționalul sănătos și temeinic în vicios naționalism conjunctural. „Enciclopedia” lui I.I. Solcanu rămâne și un însemn al perenității neamului, revigorarea temeiurilor trecutului adăugând forță viitorimii. E greu să scriu despre un astfel de copleșitor monument cărturăresc într-o pagină de gazetă – pot doar să-l semnalez cu bucurie de român și, cum marea majoritate a eroilor țării au fost țărani, să adaug, ca un memento de neuitat, imnul inscripționat pe marmora ansamblului memorial de la Bănia (Severin): „Țăranul a purtat pe umerii săi istoria neamului / El n-a plecat nicăieri, niciodată / El n-a venit de nicăieri, nicicând / El a îndurat și a muncit fără plată / El a înfruntat nedreptatea, doinind”.