Mircea Radu IACOBAN

Și războaiele s-au schimbat! Nici nu știi când! Acum 20 de ani mă întorceam de la războiul iscat la Nistru – cum altfel? – de ruși (nu spune cu nerușinare Dughin, ideologul lui Putin, că „patria Rusiei este războiul?”) Atunci, la Nistru, nu existau drone, amenințări sofisticate, iar în stoc ambii combatanți se mândreau cu rachete antigrindină Al-azan întoarse dinspre cer către pământ (acum, Al-azan are și încărcături nucleare!). Peste Nistru mai funcționau telefoanele cu fir de odinioară, utilizate de amândoi inamicii spre a-și trimite felurite înjurii și măscări. Se zvonea că au fost zărite tancuri T-34 (rușii le proiectaseră în 1940!); eu unul n-am zărit nici unul. Ioc elicoptere, aviație performantă, electronică de vârf, greul războiului îl duceau, ca pe vremea lui Napoleon, pușca și lopata infanterului. Încă mai avea căutare eroul de odinioară, ostașul care capturează steaguri și doboară inamici cu șpanga – cred că a fost ultimul război european dus ca pe vremea bunicii!

Îmi amintesc că, la un moment dat, am zărit avansând iavaș-iavaș către liniile basarabene, după ce doborâse o lizieră de salcâmi, o matahală urâtă, mare cât casa. Or fi noile tancuri, s-a zvonit cu înfrigurare în tranșeele pline de glod, dar bizara făptură părea mai degrabă un gândac negru-verzui împingând ditamai bulgărele de bălegar. Ne-am dumirit târziu: era un puitor de mine, adus să fie la nevoie, spre a spori caratele uciderii. Nu știu dacă a funcționat vreodată.

Doar olfactiv noile războaie au rămas cam cu aceleași stranii miresme. În preajma Tighinei, probabil ca și acum în orașele ucrainene bombardate, stăruia mai întâi un ciudat și agresiv miros de trandafiri (obuzele zdrobiseră mii de flori din rondurile orașului și acum țâșniseră sevele ca dintr-o arteră secționată). Apoi duhoare aspră de cordită, ecrazită, TNT. Puțea a câpă arsă, a plastic topit, a perdele sintetice perpelite și a linoleum carbonizat. Miros de tencuială fărâmițată – praf cenușiu-albăstrui între dinți și-n păr și-n lumina ochilor. Semne rămase de cantină basarabeană: Comitetul Doamnelor din Tighina adusese oștenilor vărzări.

Peste tot și toate, duhare mocnită de cadavru: aerosoli lipicioși ți se agață de haine și oricât ai aerisi îmbrăcămitea, nu scapi o săptămână-două de amintirea hâdă a frontului. Nu-i vorba numaidecât de cadavre umane: mina, rachetele, proiectilele, ucid și biete viețuitoare inocente: câini, pisici, găini, vite, guguștiuci; pasărea aproape lichefiată rămâne să duhnească până se usucă. Doar ploaia aduce pic de răcoare cerească spălând șuvoaiele. Acum miros, parcă pașnic, dulce-reavăn-acrișor, glodul și paiele din tranșee. Desprăfuite, casele spintecate își scot la lumină rufărie carbonizată, mobilă fărâmată, păpuși răsturnate printre care fâlfâie poze amintind viața de odinioară – bună, proastă, oricum, viață.

Despre mai toate am scris în cele de mai sus, doar despre morți nu. Nu prea-i vedem. În filme se moare frumos: coroanele copacilor valsează maestuos  deasupra celui căzut, fondul muzical combate năvalnic între dramatic și apoteotic. La televiziune, făpturile răposaților întru război sunt blurate respectuos: nu se cade hidoșenia arătată. Îi vedem doar în statistici, și-ntr-atât ne-am obișnuit, încât uităm întrebarea fundamentală: la urma urmei, de ce?  Răspunsurile de genul „că așa a vrut Hitler în 1939 și așa vrea Putin în veacul nostru” nu pot decât arăta nevolnicia unei umanități incapabile să-și spele păcatul ancestral al războiului. Anintitul Dughin ne asigura că „acesta-i ultimul război al omenirii”. Dar nu în sensul că absurditatea va fi eradicată, ci dimpotrivă, că omenirea se află în pragul extincției, ucigându-și propria-i creație.

Dispare complet rațiunea, câștigă absurdul? Aproape imposibil de evaluat câtă pierdere a adus umanității „operațiunea specială” putinistă, cât și ce s-ar fi putut construi, unde ar fi ajuns omenirea dacă ar fi utilizat ceea ce acum cu greu distruge prin sumedenia de conflicete în flăcări pretutindeni. O singură rachetă-antirachetă costă 40.000 de dolari, și aproape nu-i zi în care să nu se părăduiască sute! Valori aiurea distruse în „câmpul tactic”, la care se adaugă (deși s-ar trebui cu asta să se înceapă) sutele de uciși și între combatanți, și în rândul nevinovaților din orașele nimicite.

Nu mai funcționează temeiurile internaționale, ONU e-o mașinărie făr-de putere reală, dreptatea și-o arogă fiecare după voie (tot Dughin: „Doar Rusia, împreună cu alți câțiva, stau decisiv, nezdruncinat, de partea dreptății și adevărului”), câștigă constant cel care distruge, nu cel care construiește pentru umanitate. Războiul ce l-am urmărit cândva la Nistru, și-n care au fost uciși aiurea sute de nevinovați, pare acum simplă glumiță. Zi de zi prevalează semnificativ tehnica tot mai înaltă și mai costisitoare a morții, și dacă trendul rămâne același, făr-de necesarul uz al rațiunii, se va pierde tot ceea ce umanitatea a izbutit prin veac. Ceva trebuie făcut. Și degrabă. Ce?