Mircea Radu IACOBAN

Cele ce urmează pot părea o chestiune prea locală ca să intereseze și dincolo de urbea Iașilor – veți vedea că așa-i... și nu chiar așa, mai ales că aduc și noutăți proaspete. Iată povestea: acum vreo sută de ani (că așa mi se pare acum – de fapt, se întâmpla la începutul lui 1980), mă aflam într-un avion alături de Mircea Lucescu. Îl mai întâlnisem într-un fel sau altul prin lumea diversă și bălțată a sportului, dar pentru întâia oară am avut răgazul unei taclale liniștite, făr-de grija ceasului și rigoarea încorsetată a declarațiilor de presă. Lucescu încă nu ajunsese starul de necontestat în lumea fotbalului european, dar, la noi, deținea o mică faimă printre comentatori: era considerat „băiatul deștept” din fotbalul românesc. Nu „un băiat deștept” printre alții, ci îndreptățitul să poarte tricoul performant al inteligenței. Prea multe într-ale fotbalului încă nu făptuise: jucase câțiva ani la Dinamo, apoi a trecut jucător-antrenor la Corvinul, a retrogradat, a revenit (abia peste câțiva ani, în 1966, avea să marcheze marele pas: antrenor al Echipei Naționale)...

Discuția din avion continua atât de limpede și bine rostuită românește, încât i-am spus la un moment dat „Ce-ar fi să scrii o carte?” (eram director la Editura „Junimea”). „Ce fel de carte?” „Ce vrei – să zicem, copilăria, primii pași în fotbal...” Mi-a răspuns după ceva răgaz: „Drept să-ți spun, a-ș face-o, și cu amintiri din copilărie dacă vrei, dar m-ar interesa mai degrabă o carte despre fotbal”. „Și mai bine, scrie-o!” La aterizarea avionului, înțelegerea era, în linii mari, perfectată, și am trecut la detalii: contractul, data apariției, structura volumului. Numai că, repede, Lucescu avea să treacă la Pisa, și am fost convins că nu mai avea chef și timp de „poezii”. Surpriză: exact la data predării la editură, cartea „Mirajul gazonului” a fost trimisă la Iași.

Oricare editor știe că, adeseori, mai este nevoit să intervină în texte, dregând ici-colo felurite mărunțișuri neglijate (ori chiar știute) de unii autori: ei bine, în texul lui Lucescu n-a fost nevoie să modific o virgulă! A fost impresia la prima vedere, și cum, la urma urmei, sunt profesor de română, prima bucurie. Cu adevărat hotărâtoare a fost cea de a doua: nu era nicidecum o povestioară cu hârjoane la scaldă și cireșe furate din ograda vecinei, ci o carte extrem de serioasă, o lucrare critică în care fotbalul era cercetat din fir în păr, spre a urma concepțiile autorului privitoare la calea de urmat pentru accederea la marea performanță.

Se vorbește în detaliu și cu sugestii de urmat despre tactică, locul și rolul jucătorului, tehnică, pregătirea fizică și psihică, talentul nativ al echipierului („Jocul de fotbal a devenit mult prea important pentru ca subiectivitatea unui singur om să decidă, și întreaga personalitate să fie lăsată pe umerii unei singure persoane”), rolul pasei în economia fazei, personalitatea fotbalistului, atributele echipei naționale (observație pe cât de neașteptată, pe atât de exactă: „Într-o echipă națională, unul din lucrurile esențiale care rămân de rezolvat este jocul fără minge”), noile rigori în fotbal („Cine te mai lasă astăzi să joci, să faci spectacol în înțelesul de odinioară al cuvântului? Nimeni. Este nevoie de acea forță interioară numită curaj, angajament, vigoare”), despre tehnica individuală, valoarea echipei („Pentru echipă, toți sunt capabili de tot, chiar și cei care cred  că nu știu sau nu pot s-o facă”), schimbul de jucători, talentul ș.m.a., spre a conchide: „Fotbalul este pe cale de a deveni un fel de joc de șah în care echipele gândesc mutările cu mult înainte. Procentul de intuiție, de improvizație, de fantezie scade, crescând în schimb partea care revine organizării jocului, creației combinative, gândirii tactice”.

Rolul antrenorului se arăta astfel, deplin motivat, mult mai important decât s-a crezut, la noi, până atunci. Câtă știință a fotbalului mi-a mai rămas îmi îngăduie să consider că acest ABC sportiv de acum 44 de ani este și azi întrutotul valabil și de certă utilitate atât competitorilor pe șahul gazonului, cât și tuturor celor dornici să înțeleagă în profunzime fenomenul care a acaparat decisiv atenția sportului lumii. De remarcat că Mircea Lucescu pornise de puțină vreme din bloc-startul marii performanțe și încă nu acumulase valoroasa investiție de competență ce avea să i-o confere periplul la Pisa, Brescia, Reggiana, Internazionale Milano, Galatasaray, Beșiktaș, Șahtior, Zenit, Naționala Turciei, Dinamo Kiev ș.a.

Iată acum și motivul pentru care am reamintit „Mirajul gazonului” din 1981: atunci, Lucescu devenea selecționerul României. Acum, în 2024, este iarăși antrenorul Naționalei – și voi avea plăcerea, la „Junimea”, să regospodăresc „Mirajul gazonului” într-o nouă ediție, adăugită. Lucescu a acceptat cu mare bucurie, promite și noutăți în text. În sfârșit, Editura va avea prilejul ce nu i-a fost îngăduit atunci: lansarea cărții. În 1981 mi s-a spus că „nu-i momentul” fiindcă tocmai era în toi o „campanie împotriva vedetismului” în toate cele, deci... și-n sport. Când s-a îngăduit, nu mai aveam ce lansa, fiindcă se vânduseră toate exemplarele. O vreme, mai putea fi aflată în propunerile anticarilor prin poștă. Le-am căutat: aproape toate au mențiunea „stoc epuizat”. La lansare promite să se afle și Mircea Lucescu, cetățean de onoare al municipiului Iași.