Mircea Radu IACOBAN

Noradrenalina mânuită vicios nu figura până mai-ieri în panoplia malversațiilor posibile în actele funebre spitalicești. Are un consistent atu: nu face valori, n-o contestă nimeni, toate se petrec între limite letale considerate firești. S-a întâmplat (de când oare, și numai acolo?) la Pantelimon, dar ce-o fi fost la noi în pandemie, când toate se petreceau pe neștiute, în spatele cortinei, autopsiile nu erau îngăduite și legalitatea sacului negru nu îndrăznea s-o conteste nimeni? Dincolo de chestiunea în sine, de natură strict penală, cel puțin la fel de importantă mi se pare aceea morală. Mai devreme sau mai târziu, fiecare va trece dincolo, în lumea celor care nu cuvântă.

Momentul exitus-ului se zice că-l stabilește soarta; îndreptățirea lui și mai ales clipa trecerii în eternitate au rămas în grija viilor, care au ori n-au decența să le lase stingerea în bună pace. Există sumedenie de cazuri grave și făr-de nădejde, ale căror sfârșit nu poate fi decât grabnic și același. Are cineva dreptul să curme altfel viața cuiva? Când, cum?

În alte țări se practică eutanasierea legală: trebuie să fie cerută de prezumtivul  decedat, îngăduită de rude, acceptată și asistată de un conclav de medici. În alte cazuri, când nimic nu mai îngăduie viața și-i vorba doar despre inutile prelungiri ale suferinței, familia poate acorda închiderea butonului fatal. Și moartea trebuie respectată, nu numai viața! La noi, vezi cazul Pantelimon, decizia fatală o poate decide un singur medic, fără acceptul familiei muribundului și, grav, fără epuizarea tuturor posibilităților de prelungire a vieții prezente în protocoale.

Și-n cazul Pantelimon, dacă se considera că Noradrenalina nu mai are efect, era prevăzut actul medical următor: apelarea la alte posibilități de supraviețuire. Nu totdeauna eficiente, dar barem pentru respectarea procedurilor, merită aplicată! Nicăieri la Pantelimon nu-i menționată, fie și de formă, o astfel de manevră cerută de protocoale, de parcă pur și simplu n-ar exista!

Dacă Adrenalina nu mai este utilă, se-nchide și-atât – urmează moartea! Poate bolnavul ar mai trăi o zi, o săptămână, o lună, este dreptul lui, felioara lui amărâtă de viață ce i-a fost dată. Iar familia se cuvine anunțată nu că ruda lor a răposat, ci că-i într-o stare dificilă, n-are șanse de supraviețuire, nu mai există, medical vorbind, nimic de făcut, și decesul este de neevitat. Medicul n-o poate hotărî de unul singur, după cum îi e voia, ci-i necesară și opinia unui alt confrate care să confirme tragica iminență. Ori nu se știe, ori cine știe, s-a uitat!

Oricât de competent și de bine intenționat, medicul nu-i Dumnezeu! Astfel de  decizii singulare amintesc pur și simplu de Hitler, inventatorul uciderii sistematice a celor declarați medical nevolnici incapabili! Iar de la incapabili, Mengele a ajuns repede la inutili – altă speță, infinit mai imorală, dar la fel de odioasă câtă vreme cineva decide voluntar soarta unui semen. Numai că de la moral se ajunge la material – sau, de fapt, e invers: totul costă, terapia intensivă, medicația, patul dorit de alt pacient, poate mai îndreptățit la speranță. Răposatul este trimis cu atâta grăbire în neant nu pentru a-i curma omenește suferința, ci fiindcă-i nevoie de locuri la terapia intensivă! Aici ajungem la o culpă, de astă dată națională: insuficiența și starea spitalelor noastre.

Unele, puține, sunt excelente și dotate cu medici aflați și ei în preajma excelenței, dar capacitatea fizică de acordare a asistenței medicale acolo nu poate îngădui toate nevoile obştii în suferință. Vedeți starea de la IRO Iași. Eu unul nu prea cred să ajung să văd în funcțiune marile așezăminte spitalicești regionale (care trebuiau făcute de cine știe când!); fie să mai ogoiască nevoile nației, spre a nu fi nevoi în continuare să trimită la morga mobilă pe unul, spre a încăpea fericit un altul. Iar celor ce vor sluji viața în noile spitale le reamintesc spusele Mariei Tereza: „Nu este vorba cât de mult facem, ci mai degrabă despre cât de multă dragoste punem în ceea ce facem!”      

P.S.

Și pentru a ieși ceva mai veseli din incursiunea prin tristețea pompelor funebre, iată șotia amicului Ș.C., care a găsit în sfârșit un job pentru Iohannis: demnitatea de Comisar european pentru turism. Bună!