Mircea Radu IACOBAN

Urmăresc de decenii presa din Basarabia, inclusiv cea în limba rusă, ba chiar și gazetele rusofone având redacția la Chișinău, iar deciziile liniilor directoare și subvențiile la Moscova. Poți astfel afla nu numai utile informații de peste Prut, ci și noutăți de la Moscova, unele deloc sau foarte puțin cunoscute la noi. Redactorii basarabeni urmăresc atent presa Kremlinului, din care nu ezită să reproducă capitole semnificative ce ar putea foarte bine să poarte motto-ul rubricii noastre, adică „Să vezi, și să nu crezi!” Săptămâna trecută, „Ziarul de gardă” (sursa primară: „Novoya Gazeta Europe”), un săptămânal basarabean foarte bine conceput și redactat, a dezvăluit, pe fondul „operațiunii militare speciale” putiniste, incredibila mizerie morală în care  taman elitele propagandei care sprijină din răsputeri „războiul sacru” („Dumnezeu este cu noi!”) îndeamnă tineretul să se înroleze, fiii lor izbutind într-un fel sau altul să scape de front. Nu-i în tranșee nici ginerele fetei mai mari a lui Putin (35 de ani), și nici unul dintre actualii sau foștii gineri ai celorlalte soții a „Țarului”.

Medvedev, care cere „trimiterea tuturor dușmanilor în focul Gheenei” crede că-i moral alții s-o facă: băiatul lui, Fedea, (29 de ani) n-a ajuns nici o clipă pe front. Amândoi fiii secretarului de presă Peskov, Nikolai („nu cred că-i corect să fiu acolo”) și Mika, (20 de ani) n-au considerat că-ar fi cazul să se înroleze.  Binecunoscutul Soloviov, cel care la televiziune, la radio și pe internet, îndeamnă seară de seară cetățenii  „să-i ucidă pe ucraineni”  înrolându-se pe front, și-a rostuit fiii departe de furtuna luptei: unul face reclame muzicale, cel de al doilea și-a ales cariera de model și se preocupă de surfing. Viforoasa prezentatoare tv Kandelaki, care pretinde „fiecărui patriot să sprijine mobilizarea”, a izbutit să-și lase în afara frontului fiul de 23 de ani care acum scrie melodii și înregistrează clipuri muzicale.

Nikita Mihalkov, om de înrcredere al lui Putin, care susține că așa-zisa operațiune militară specială „ne-a fost trimisă de Dumnezeu” consideră probabil că Domnul a îngăduit  să nu-l   înroleze  pe niciunul dintre cei patru nepoți (25, 22, 23 și 24 de ani)! Lista-i lungă, continuă pe încă aproape o pagină de gazetă, n-am cum să le menționez pe toate. Aș aminti însă credința lui Schiller: „Rușinea scade pe măsură ce crește păcatul”.  

*

În revista moldo-română „Timpul” aflu un neobișnuit text ilustrat al fotografului-scriitor Ștefan Susai, personajul care bântuie satele basarabene în căutarea vremilor de odinioară, spre salvarea puținelor mărturii fericit rămase. În Basarabia, satul pare mai prilejuit la risipire decât cel de la noi, și prezentul mai dispus să îngăduie ștergerea din catastife a ruralului năpăstuit. Susai, în articolele  și imaginile sale adunate din patru vânturi în albume unice, caută mai întâi  vechile mărturii, după care cercetează cotloanele în care oamenii  ruralului moldav au mai apucat  să păstreze într-o geană de suflet câte ceva dintre vechile obiceiuri. După ce, în nu-ș care cătun, a rugat o copilă să-i deslușească o poză veche și a primit replica „Aaaa, păi asta-i de pe vremea când femeile purtau  rochii!”, a aflat opt  june rămase la baștină și le-a înșirat în poză îmbrăcate în rochiile de odinioară (fotografia se află în text).

Nu păreau chiar în largul lor, drept pentru care Susai a imaginat scriitoricește tema inedită intitulată „Pe vremea în care femeile purtau rochii” și sub-intitulată „Fetele cuminți din anii ’70”. Nu știu de ce a ales taman anul cu pricina – poate datorită propriilor amintiri, când „fetele cuminți își doreau rochii înflorate precum grădinile caselor”,  poate-l consideră cumva reper al unei desprinderi de vechiul ostenit, în căutarea unui tărâm al noului înfiripat și din capriciile modei. Textu-i prea lung pentru putința gazetei, așa că rezum: fetele cuminți din anii 70 își puneau flori în păr din primăvară până-n toamnă; își împrumutau una alteia rochiile și stăteau cu orele în Casa mare să le admire în oglinda șifonierului; cele ce n-au avut noroc în ’70 n-au nici acum; credeau că toate prezentatoarele televiziunii sunt fericite; își purtau rochiile la fel de obraznic precum azi se poartă pantalonii roșii; credeau în povești de dragoste și-n cavaleri aduși pe cal alb, deși la colhoz nimeni nu văzuse vreodată cal alb; credeau că șoferul satului putea fi protagonistul  unei frumoase povești de dragoste; primeau și trimeteau epistole de amor; voiau la oraș, dar își iubeau mai mult satul; dădeau băieților apă din fântână în nădejdea că vor rămâne în vatra satului. Și visau cu ochii deschiși la dragoste într-o lume în care totul se reducea la Cincinal...

De n-ar fi fost, nu s-ar povesti.