Mircea Radu IACOBAN

Penultima seară a Festivalului Filmului Românesc, exemplară inițiativă culturală ieșeană ajunsă, iată, la a 15-a ediție, a fost consacrată unei aniversări: filmul „Un bulgăre de humă” a împlinit 35 de ani de la întâia apariție pe ecrane. Proiecția și alocuțiunile au avut loc în grădina Bojdeucii, spațiu deplin (și chiar peste poate) renovat, în care încă se mai prefiră dulci sonuri din veacurile duse. Frumoasa seară de august, onorată de un public numeros și foarte atent, mi-a prilejuit revederea câtorva momente din episoadele puțin sau deloc cunoscute ale producției lungmetrajului din 1989, anul din „preajma revoluției” (titlul lui Constantin Stere) în care se apropia Centenarul Eminescu.

Casa de Filme nr. 4 a cugetat să treacă în plan un film artistic Eminescu, intenție de la bun început și „de plano” amendată de cei care considerau aducerea    „Luceafărului” din icoana nației în concretul cinematografului mai întâi nu întrutotul decentă, apoi cvasiimposibilă actoricește (posibilă în cazul Creangă, greu de acceptat în acela al „Luceafărului”) și fără îndoială, destinată eșecului. S-a mers, totuși, mai departe și s-au pus în discuțieșase scenarii. Trei s-a considerat că trec prea puțin de biografic, rămânând, în fond, reconstituiri documentar-artistice. Rămăseseră două, al meu și al altui ieșean, regretatul Victor Crăciun, ceea ce poate sugera că ieșenii rămân cumva mai aproape de duhul celor două personaje.

A fost aprobat scenariul meu, dar cota generală de încredere bătea către zero: nu se spunea, dar simțeam că inclusiv Casa de Filme tindea să considere că icoanele, Eminescu mai ales, se cuvin lăsate cuviincios în ramă. Alegerea actorilor principali, după obișnuitele castinguri, a fost rapidă și indiscutabilă în cazul Dorel Vișan, actorul ardelean care avea să fie considerat de o gazetă „parcă mai autentic decât însuși Creangă” (poate n-ar trebui de uitat că și strămoșii lui Creangă veniseră în Moldova din Ardeal...). Firește, mai dificil a fost rolul Eminescu, cu merit obținut în cele din urmă de Adrian Pintea.

Nici în echipa noastră nu șiroia entuziasmul, unul dintre cei doi protagoniști (Pintea) părea chiar dispus să renunțe. Aveam senzația că rămăseserăm doar câțiva cu adevărat entuziaști: regizorul, scenaristul, consultantul, interpreta Veronicăi, Maria Ploaie, Mioara Ifrim (Tinca) și alți doi-trei, restul lucrând conștiincioși la o construcție cinematografică în care n-aveau până la capăt credință.

Cel dintâi s-a dumirit, de-a dreptul exploziv și până la urmă eficient mobilizator, Dorel Vișan, mai tânăr atunci și, desigur, mai entuziast, care, cu uimire proprie, a declarat că a adoptat deplin rolul din momentul care, în Bojdeucă, a îmbrăcat „cămeșoaia lui Creangă”. (Nu știu dacă Dorel ar mai avea aceeași senzație și credință acum, după restaurarea făcută cu evidentă bună-credință, dar și cu prea puțină știință în restaurare-conservare, în urma căreia căscioara Tincă-i Vartic a pierdut parte din căldura dulce a autenticității.) Echipa filmului a fost nevoită să construiască, la câțiva metri, într-o grădină alăturată din Țicău, o altă Bojdeucă, fiind practic imposibile filmări în spațiile măruntei încăperi bătrânești. A fost construită bojdeuca 2 la Buftea și așezată la Iași – avea atâta autenticitate (sporită de liota de mâțe dotată zilnic de România Film cu pește oceanic!) de credeau trecătorii că-i cea autentică și încercau s-o cerceteze! Bojdeuca 2 dovedea că reconstituirea cât mai exactă este posibilă – și poate n-ar fi fost rău s-o ia în seamă de către constructorii de acum.

Îndoielii care se ofilise i-a luat a lăsat locul un climat realmente entuziast, datorat în mare măsură prestației impecabile a regizorului Nicolae Mărgineanu, căruia îi datorează mult această producție apreciată de public cu măgulitoarea cifră de 97%. „Un bulgăre de humă” începea să devină un film ceremonios fără să pară, întrutotul românesc fără ostentație, cu personaje sacre devenite credibile. Nu știu dacă se mai va izbuti vreodată un astfel de film; oricum, grabnic n-aș crede. Bine de vor fi și încă unul, și multe altele, aduse pe ecran barem cu aceeași credință care ne-a însuflețit pe noi acum 35 de ani. A fost cel dintâi lung metraj aflat pe ecranele noii Românii. Poate nu-i perfect, da-i primul cutezat, ceea ce nu-i deloc puțin.

După acești 35 de ani, îi mulțumesc încă o dată lui Nicolae Mărgineanu și tuturor celor care au trudit cu credință la nașterea „Bulgărului de humă”,  începând cu Dorel Vișan și continuând cu regretatul Adrian Pintea, apoi cu Maria Ploaie, Mioara Ifrim și toți ceilalți din distribuție. Mulți dintre foștii protagoniști nu mai sunt printre noi și mi se pare onest să nu-i uităm pe Teofil Vâlcu (a ținut mult să fie parte din distribuție deși nu mai avea de mult darul vederii), Geo Nițescu, Petru Simionescu, Zaharia Volbea, Ion și Simona Agachi, Liviu Manoliu, Nicolae Brehnescu, Boris Perevoznic, Cristina Ciubotaru, Mihai Oroveanu, Dorina Crișan Rusu. Un gând bun pentru fiecare.