Mircea Radu IACOBAN

Poate cititorii își amintesc că în această rubrică (3 iunie 2022) am condamnat cu vehemență nemernicia numitului Alfred Bulai, personaj aflat zilele astea de alte pricini (tot de-ale moralei) sub oprobriul public. Domnia sa, fost ani în șir șeful Agenției naționale pentru strategii guvernamentale, afirma în presă că... nu-i necesară o autostradă către zona Moldovei „deoarece bucureștenii nu prea au ce căuta la Iași”! Dincolo de jalnicul analfabetism cultural, sare în ochi ideea moftangiului de Dâmbovița că, la noi, o autostradă are un singur sens și rost, acela de a servi Bucureștiul, localnicii din Moldova n-având nevoi și drepturi egale în România! Iar enormitatea îi aparține nu unui Bulă din Mandravela, care, de altfel, nici nu cred c-ar putea bănui astfel de gogomănie, ci ditamai Directorului Departamentului de sociologie al onorabilei SNSPA, personaj bucșit cu distincții în sumedenie de funcții și demnități naționale, autor al unei  căruțe de cărți menite  să aducă unde se cuvine sociologia nației – și, până ieri-azi,  un statornic combatant în talk-show-urile de toate culorile. Care, servicii contra servicii, nu scăpau nici un moment spre a-l zugrăvi în  termeni de excelență – e teribil de jenant să le revezi acum! Deși sexagenarul Bulai a avut parte, slavă Domnului, de soții și istețe, și frumoase (ultima, de două ori mai tânără, luată, se va vedea că nu întâmplător, direct din amfiteatru!) a rămas rapace prădător al junelor SNSPA. Ceea ce se știa de ani buni, dar torentul  revelațiilor abia acum a cutezat să izbucnească în public – probabil ajunsese prea de tot. După cum susține studențimea, conducerea SNSPA știa de mult! Cu repulsia de rigoare, reproduc câteva penibile destăinuiri din presă: „vreau să văd că ai încredere în tine și să te dezbraci”, „ce țâțe șmechere ai, gagico!”, „tremuram și mă dezbrăcam”, „uite la tine ce sexi ești... și mi-a pus mâna pe sâni”.  Ăsta-i individul care considera că „bucureștenii nu prea au ce căuta la Iași”. Specimene gen Bulai chiar că n-au ce căuta la Iași!

                                                                 *

Către începutul verii am avut parte de o situație bizară pe care nici până azi n-am izbutit s-o lămuresc până la capăt. Seara alegerilor. La un spital moldav (altfel întrutotul  onorabil și, firește, neimplicat în chestiuni electorale) se anunță că va veni urna mobilă. Pacienții dornici să voteze au fost  invitați în sala X, unde li s-a dat să semneze o listă printată adusă de nu-ș ce for în prealabil.  Toată lumea o face. Trece ora ultimă a alegerilor, se face noapte târzie, nici urmă de urnă mobilă. Mă rog, se mai întâmplă, spitalul în cauză o fi fost ultimul la rând, traficul e greu, n-a putut ajunge mașina. Dar, mă-ntreb, ce s-o fi făcut cu zecile de semnături prin care se putea considera că semnatarii au votat?

                                                                  *

 Am făcut o faptă rea: în mansardă dețin cu drag și spor câteva colorate specii de apartament, printre ele și o rămuroasă „floare de sticlă” devenită butuc rămuros. În care, geamurile fiind și noaptea deschise, s-a aciuat… un greier. L-am acceptat ca pe o gingașă șotie de vară-toamnă, numai că noaptea, cum stingeam lumina, cum începea să țârâie subțire, ascuțit și agasant. Stingeam becul, tăcea, cum îl re-aprindeam, o lua de la capăt și-o ținea până-n zori. Imposibil de dormit! Am căutat-o cu lanterna, am răvășit fără milă  „floarea de ceară”, degeaba, nu-l găseam. La a treia noapte dormită pe sponci, încerc să-l izgonesc cu ultima soluție rămasă – spray-ul anti-muște. În sfârșit, tace. Dimineață, aflu pe covor țeapănă, cu lăbuțele-n sus, o amărâtă făptură negricioasă mai mică decât un  nasture. Bietul greier murise încercând să îi amintească prezumtivei iubite că trăiește și-l caută spre a se bucura împreună de lumea miraculoasă a gâzelor. Mi-a stricat ziua.