Mircea Radu IACOBAN

Agenția cernăuțeană „Bucpress” („Bucovina press”) confirmă cifrele furnizate de partea română: doar în perioada ianuarie-aprilie 2024 au fost înregistrate în nordul nostru extrem 1208 cazuri de treceri ilegale ale frontierei de către cetățeni ucraineni pasibili de încorporare. În doar 12 săptămâni, 31 și-au pierdut viața – fie încercând să traverseze Tisa înotând în plină iarnă cu șubreda putere a nădejdii, fie cutezând trecerea munților (1900 m altitudine!) pe poteci neștiute și nemarcate, în viscol și cu zăpada până-n brâu. De la începutul războiului, numai în județul Suceava au fost găsiți 1066 din cei 11.000 de ucraineni disperați aventurați cu puține șanse de reușită într-un necunoscut ostil: și-au primejduit viața, evitând pericolul considerat pe bună dreptate mai mare: încorporarea și frontul. Din câte înțeleg, România le oferă protecție – nu știu exact cât și cum, după cum nu știu dacă autoritățile ucrainene n-ar putea emite pretenții de returnare; oricum, nici țara noastră, nici Slovacia, aflată pe o rută secundară de evadare, n-au primit astfel de dramatice solicitări. Dar dacă, Doamne ferește, soarta războiului va aduce victoria în tabăra lui Putin? Potrivit evidenței că istoria o scriu învingătorii, cei considerați acum la noi infractori (scuzabili ori culpabili, oricum de compătimit) și trădători de către partea ucraineană, au șansa să devină eroi ai Rusiei, câtă vreme dezertările lor au afectat capacitatea de luptă a armiei lui Zelenski atât de subțiată în efective. De unde se vede cât de înșelătoare poate fi puntea dintre trădare și eroism, cât de puțin depinde ea de decizia proprie și cât de mult de evoluțiile din conflictul armat. Mai funcționează în plenitudinea lor morală noțiunile considerate de unii „defazate” – precum eroi, eroism, patrie, vitejie, într-o epocă în care se practică insidios confuzia între patriotism și naționalism? Care ni-s eroii de azi? S-au deformat și răstălmăcit criteriile, proprietatea termenului „eroism” îndepărtându-se net de rigoarea definiției din DEX („Capacitatea de a săvârși fapte mari; vitejie, fel de acțiune specific unor eroi, spirit eroic, bravură”). Toată considerația și compasiunea pentru militarii cu vieți frânte pe teatre de război mult prea depărtate de orizontul trăirilor noastre. Au fost înmormântați ca eroi. Sunt cu adevărat? Au avut neșansa să se afle în blindatul spulberat de mine. Colegii lui rămași în viață în rămășițele transportorului blindat nu-s la fel de eroi? Umberto Eco: „Adevăratul erou este totdeauna un erou din greșeală; el visează să fie un laș cinstit, ca toți ceilalți”. Și să aducă acasă – mai zicem noi – bruma de soldă agonisită în lunile de iad ale unei lupte care are acoperire morală, dar nu-i a lor, nu-i a noastră, și îngăduie cel mult necesara răsplată materială pentru familia în nevoi. Întâmplarea de care vorbește Eco a fost adesea, cu cinism, speculată propagandistic. Matrosov a căzut secerat peste ambrazura mitralierei vrăjmașe. Ba nu! – susține Kremlinul, s-a aruncat anume, spre a stăvili focul inamic. Pas de verifică! – morții cu morții, viii, cu legendele. Am avut parte, în decembrie 1989, și de eroism autentic. Maculat de nestăvilita puire a revoluționarilor după rețeta ilegaliștilor „puțini am fost, mulți am rămas!”, și răsplătiți indecent cu spații comerciale, indemnizații și tot soiul de privilegii, astfel dizolvându-se ideea sublimă de eroism definită exemplar de Shakespeare: „Să fii în suflet un erou”. De-a lungul secolelor, armia română s-a nutrit și regenerat moral din sacrificiul răzeșilor, oștenilor de la Plevna, vitejilor de la Mărășești și Oituz. Mai poate avea veacul viitor eroi autentici? Marile spirite se contrazic. Gabriel Garcia Marquez (căruia îi dau deplină crezare) spune că „O patrie fără eroi e ca o casă fără uși”, în vreme ce Bertolt Brecht, cinic, nu-i deloc de aceeași părere: „Nefericit poporul care are nevoie de eroi!” Adică, o dimensiune de excepție a umanului să fie abandonată din pricina confuzionării și labilității criteriilor? Unii încearcă să afle narative mai apropiate de eroism în isprăvile legionarilor. Un eroism naiv, de paradă, anacronic, morbid, îmbibat de misticism, incultură și violență oarbă („într-o mână țineau Biblia, în alta, pistolul”), dar cu punct de generare, cel puțin în intențiile declarate, cu excepția antisemitismului feroce, cât de cât apropiat de temeiurile înseși ale definiției și ale viziunii lui H.F. Amiel („Triumful sufletului asupra cărnii”). În cazul lor, cale evident greșită, cu consecințe profund regretabile. Dar ce eroi vor putea naște războaiele viitorului, purtate pe butoane, făr-de încleștări la baionetă, tranșee, ambrazuri, făr-de îndemnuri „Sărută-ți copiii, părinții și frații / Și-apoi să mergem la război”? Probabil că, în viitorul destul de apropiat, erou va fi declarat acela care va izbuti combinația de taste aptă să trimită drona exact în punctul X. Unde-i bravura, spiritul eroic, vitejia? Dar până atunci, mai este. Răgaz în care ar fi de folos, implicați sufletește în drama Ucrainei, să ne amintim ce scria Vlahuță despre români: „Vijelii cumplite au trecut peste noi. La toate acestea am ținut piept și nu ne-am dat și aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și înălțătoare care s-au petrecut aici…”

 Eroi au fost. Mai sunt încă. Vor mai fi?