Mircea Radu IACOBAN

Am tăbârcit, la demonstrații, portretul bărbosului Engels. Veghea toate prezidiile, instalat alături de ceilalți „trei mari dascăli” Marx, Lenin și Stalin. Informația se afla sub obroc, n-am știut niciodată cum îi considera Engels pe români. Iată: (românii sunt) „un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluției și (vor) rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național… Dispariția (lor) de pe fața pământului va fi un pas înainte”.

*

Pe ici pe colo, prin părțile ei esențiale, istoria pare a se repeta. Citez dintr-un uitat articol al lui Eliade: „Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata noastră ţară (...) elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins (...) ei nu se gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface.”

Articolul din care am citat parţial, publicat în „Vremea” nr. 505, apărea în septembrie 1937. Eliade se afla în perioada sa de susţinere a unei ideologii pe care, mai târziu, avea s-o renege. Poate tocmai de aceea textul se cuvine reparcurs de la înălţimea înţelegerii de acum, întrucât avertizează, fie şi cu patetism exagerat, asupra nefericitei eventualităţi a radicalizării reacţiilor în faţa unor realităţi de oarece similaritate, indiferent de culoarea politică generatoare. Şi, în altă ordine de idei, contribuie consistent la şubrezirea unui mit: mult-prea-lăudatul model interbelic al „democraţiei exemplare”.

*

Circulă informația (mai mult ca sigur fake news) că premierul Ciolacu s-ar fi dus la Tel Aviv și pentru a discuta o propunere israeliană potrivit căreia, la o adică, două-trei milioane de evrei ar urma să fie găzduiți, dacă nu și înzestrați cu cetățenie, în România. Nu discut chestiunea în sine întrucât îmi place să cred că nu-i cu putință să ajungă vreodată evreii într-o astfel de dramatică situație limită, și apoi pentru că îmi închipui cât de dificile ar fi și aprobarea, și respingerea unei astfel de propuneri. Îmi îngădui doar să așez în pagină o istorioară din veacul XV, când evreii sefarzi erau crunt persecutați în Spania, pe atunci una dintre marile puteri ale lumii.

Prin Decretul de la Alhambra (1482), Spania a decis expulzarea evreilor sefarzi. I-a primit cu brațele deschise, în celălalt capăt al Europei, sultanul Baiazid, motivând astfel: „Prostia occidentului să fie chilipirul meu.” În scurt timp, sefarzii s-au insinuat în diplomația turcă, în administrație (au izbutit prima codificare a legislației turce), în cultură (ei au adus acolo tiparul în 1492) și, fapt esențial, în zona finanțelor: după numai doi ani, bugetul țării gazdă, aflat în cronică suferință, a fost revigorat. În 2012, ministrul Justiției de la Madrid,  Galardon, a anunțat că se acordă pașaport și cetățenie spaniolă oricărui descendent al evreilor sefarzi dispus să se stabilească în peninsula iberică. Adevărat, după aproape șase veacuri de la izgonire, cam târzior... Musulmanii  consideră decizia spaniolilor ca fiind nedreaptă, întrucât (citez din „Master FP Romania”) „și strămoși ai lor au fost alungați din Spania în timpul inchiziției, însă nimeni nu-i invită înapoi.” Adevărat. Oare de ce?