Mircea Radu IACOBAN

Rubedeniile sunt de două feluri: cele pe care ți le dă Dumnezeu și cele pe care ți le alegi singur. Nefiind un dar ceresc, calitatea de naș sau de fin implică o decizie proprie și presupune existența unui raport de prețuire și stimă pentru nașii de botez sau de cununie – de multe ori ascunzând și interese lumești, dacă nu vor fi chiar cele care prevalează. În familia Băsescu astfel de înrudiri s-au practicat la față de cortină: n-aș crede că fratele ex-președintelui a botezat-o doar cu gândurile și sentimentele cele mai înalte pe fata lui Bercea Mondialul! Până și la serviciul „resurse umane” de la Primăria Înfundații de Jos ar fi clipit toate ledurile avertizoare dacă se primea informația că petiționarul ce solicita o încadrare pe postul de ajutor contabil este finul lui Băsescu! Surprinzător că un astfel de amănunt biografic a fost considerat neimportant de către PSD și PNL – eroare din plecare!

Lumea e-n continuă schimbare, și ceea ce ieri constituia un fericit atu pentru cartea în joc, mâine s-ar putea să poarte semn invers. De altfel, chiar și ex-președintele l-a consiliat pe nefericitul candidat Cîrstoiu să renunțe: uns cu toate alifiile, Băsescu intuia că, în campania electorală, nășirea cu cântec avea să  atârne decisiv în antecedentele pretendentului la Primăria Capitalei. Înrudirile nu se trec în CV, nu pot fi oficial reproșate, dar rămân să conteze în conștiința publică. Aș crede chiar că, în cazul Cîrstoiu, i-au cariat șansele mai mult decât acuzele privind integritatea profesională, unde mai întâi s-a încercat apelarea la scuza (inacceptabilă) „toți doctorii fac sau ar face la fel”, urmată de chichița inexistenței unui contract între Cîrstoiu și firma... lui Cîrstoiu & soția – amândouă dovedindu-se ineficiente în fața realităților de necontestat.

Un al doilea factor inhibant pentru eventualii votanți ai lui Cîrstoiu l-a constituit suspiciunea, repede preschimbată în certitudine, de nesinceritate, de teatru în teatru. Evidentă de la prima ieșire în public: neinspirați, sfătuitorii i-au aplicat pe chip un zâmbet dulceag până la zahariseală, lipit cu pap, arborat pe post de mare pavoaz în toate împrejurările. Excesul de zâmbăreală falsă, completat cu puparea pruncilor de pe traseu și cu îmbrățișările (pentru fotografi) cu diverși necunoscuți atestau o abordare simplistă și primitivă a unei campanii electorale întrutotul pe măsura halitorului de parizer Piedone și deloc potrivită unui universitar cu morgă (provizoriu abandonată) ce coboară dintr-un Mercedes, spre a se urca apoi, cu trudită modestie, într-un vagon de metrou. Are și marca mașinii candidatului o anume însemnătate în percepția celui ce i se cere votul, numai că și aici „est modus in rebus”: faptul că, într-o campania prezidențială, Mircea Diaconu descindea dintr-un IMS colbăit iarăși suna dogit, a populism de doi bani, așa că nici nu știi dacă nu-i mai bine să-ți faci apariția călărind o trotinetă precum Dan Barna!

Dar chiar de candidatul PSD-PNL ar fi pogorât din Air Force One, tot una era: în cazul Cîrstoiu, „băile de mulțime” sunau fals și se vedea de la o poștă că era omul potrivit la locul potrivit… pentru altul. Iar când nesinceritatea se încuibă și-n actele oficiale privitoare la avere, devine, pentru electorat, într-adevăr grav. Dacă te iei după Declarația de avere sub semnătură proprie, ai zice că omul nostru, chiar dacă nu face parte din tagma doctorilor făr-de arginți Cosma și Damian, Samson și Diomid, este înstărit și atât: nu-i o culpă, bravo lui, a muncit, a adunat, mai nimic de reproșat în confruntarea cu litera legii. Dar când sapi mai adânc, afli că adevărata avere este disimulată prin translarea fondurilor și activelor în scriptele firmelor deținute de același Cîrstoiu. Societățile astfel blagoslovite sunt 99% în posesia doamnei Cîrstoiu, dețin apartamente în București, Mamaia, Sinaia, o mulțime de mașini de lux, și fonduri cât să ajungă pentru mulți kilometri de autostradă. Nu mai este averea directorului de spital, da-i tot a lui: aceeași Mărie cu altă pălărie.

Practica-i de mult și de mulți uzitată, așa că, adeseori, Declarațiile de avere în Românica noastră mioritică nu-s altceva decât apă de ploaie: cine dorește, poate deveni peste noapte sărac lipit pământului și să solicite ajutor social trecându-și toate posesiile pe propriile firme: nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase! Hocus-pocus: nu-s ale lui, da-s... toate ale lui! N-am idee cum ar putea legiuitorul să intervină spre a readuce Declarația de avere cât mai aproape de misia ei cea adevărată, nu știu prin alte părți cum se procedează, dar m-aș îndoi că în averea lui Trump nu figurează și activele firmelor deținute de Trump!

Ar mai rămâne o singură chestiune de deslușit: ce l-a mânat în luptă pe medicul cu cariera la apogeu și imaginea onorabilității încă neștirbită? Ce-i trebuia, ce mai voia, ce nu-i ajungea? O ipoteză: răspunzător nu poate fi decât irezistibilul drog al puterii.