Mircea Radu IACOBAN

Se împlinesc 30 de ani de când, în 1994, Titus Popovici a murit zdrobit într-un accident de mașină, undeva, pe lângă Tulcea, și sunt aproape sigur că, în afara acestor câteva rânduri, greu se vor găsi în presa noastră două-trei vorbe orânduite într-un text menit să reamintească momentul comemorativ. În vremurile deplinei străluciri scriitoricești a lui Titus, literatura română avea câteva repere de neclintit: Deșliu, apoi Beniuc la poezie, Baranga (va apare ceva mai târziu) în teatru, Titus Popovici în proză. Autorul romanului deplin uitat acum, la mare prețuire atunci („Setea”) întruchipează un foarte interesant caz de dedublare a personalității, tipic pentru „socialismului biruitor”, când marea majoritate a românilor una simțea și alta spunea. Fenomenul nu ținea însă de o patologie medicală, fiindcă bănuita dedublare nu intervenea pe fondul unor tulburări psihice, ci era doar un mijloc de protejare a adevăratelor trăiri și sentimente. Un fel de „îngroapă via, să treacă crivățul”... Titus era de o inteligență sclipitoare, vorbea câteva limbi străine, avea o cultură solid constituită, ardelenește, era imposibil să-l păcălească sloganurile ceaușiste. A scris prea de bine despre realitățile românești înainte de 1989 și, despre aceleași, prea de rău după. A combătut pe ruptelea întru susținerea luptei de clasă, s-a bucurat de onoruri cât cuprinde, și totuși, cunoscându-l prea bine, îmi îngădui să-l includ printre primii dezamăgiți. În junețe i s-or fi părut și lui (ca și multora dintre noi) atrăgătoare, generoase și viabile „orizonturile luminoase” promise de marxism. Curând avea să se vadă ceea ce era doar bănuit și, apoi, deplin confirmat: se încerca deturnarea unei idei utopice, comunismul, și aservirea ei unor interese de clan. (Nu pot să uit o scenă antologică: într-o discuție pe șoptite în care Titus ne vorbea despre imposibilitatea existenței comunismului și de jure, de facto, cineva s-a repezit să-l susțină afirmând că a cercetat Marele Larousse și că acolo nici nu figurează cuvântul „comunism”. Titus l-a privit cu milă: „mă, tu ai căutat în dicționar communism cu un singur m!”). Scenaristul care a scris „Puterea și adevărul” n-a mai avut puterea, după aceea, să renunțe la condiția socială și confortul material asigurate de funcțiile și demnitățile ce-i gâdilau nu numai orgoliul, ci și buzunarul. S-a mulțumit să-l înjure strașnic în particular pe „marele cârmaci”, să strecoare fitile-bombă în scenariile de film („Nu-mi pomeni prea des numele că se ieftenește” – spunea Horea în plin și deșănțat cult al personalității) să „coacă” proze satirice cumplite, de citit doar amicilor, să joace șah în prezidii simandicoase (cu sussemnatul) și când alt amic, Johnny Walker, îi amorțea propriul sistem de alarmare, să trântească, în prezența lui Ceaușescu, întrebări inofensive și banale acum, absolut imposibile atunci: „Dar poate mai sunt și alte păreri?” În rest, aceeași poză de fațadă și prestație de soldat credincios al „par`dului nost”. Cărțile profund demascatoare publicate după 1989, începând cu „Cutia de ghete” și „Cartierul primăverii”, au fost tratate ca încercări de deculpabilizare târzie: în ele am recunoscut scene și dialoguri din schițele ce ni le citea „pe șest” în casa lui Vania de la Caraorman, pădurarul care ne găzduia în fiecare primăvară când băteam Delta în căutarea gâștelor sălbatice. Deviza lui era „nu vreau să aplaud în ritm, sunt un rezistent.” Autorul și-o atribuie în romanul „Cartierul primăverii” – poate această frază rezuma conduita și ținuta morală a celui ce a fost Titus Popovici? Probabil că da în forul interior – și tot acolo lăcătuite. Dincolo de ironie și auto-ironie, apar chei pentru înțelegerea realităților prin care am trecut cu toții și pentru a afla cine sunt cei care ne-au condus. Nu poate fi utilizată decât satira – „crezi că se poate scrie despre ei în registrul tragic?” – întreabă autorul de dincolo de mormânt. Mă tem că-n registrul tragic nu se poate scrie nici despre Titus. Între altele, ca amic, m-a trădat jalnic: a pus pe talger dușmănia lui de rang I cu Breban vizavi de prietenia rang II cu MRI. Și la o plenară a CC al PCR, a vestejit cu mânie proletară pe directorul de editură de la Iași care a publicat romanul infam și dușmănos al lui Breban „Bunavestire.” În concluzii, Ceaușescu a spus doar atât: „Titus are dreptate.” Gata! Punct! Era mai mult decât de-ajuns. Noroc de mărturia curajoasă, care avea să-l coste funcția pe … da-s prea multe de povestit și se uită temeiul acestei tablete: o comemorare: 30 de ani de la trecerea lui Titus Popovici în cealaltă lume. Care se zice că-i mai dreaptă și mai bună.