Mircea Radu IACOBAN

Ce-o fi cu secretomania obsesivă a neatingerii datelor personale? Trebuie să recunoaștem că ori de câte ori dăm clic pe textul avertizator ce-l afișează cu literă măruntă, aproape ilizibilă, toate televiziunile, niciodată nu citim toată poliloghia până la capăt și apăsăm instinctiv tasta aprobatoare. Numerele de telefon sunt strașnic proteguite! Nu contest că-i cât se poate de logic și necesar în vremuri în care indivizi precum dezaxatul Ceaușescu te poate porcăi oricând pe stradă, în toată voia, cu avertizarea prealabilă a televiziunilor și, pare-se, cu tacită aprobare a autorităților. Agresarea sub toate formele a persoanei este la ordinea zilei. Nu-ți cunoaște numărul de telefon, nici n-are nevoie, Ceaușescu te pândește când ieși din casă și-ți toarnă în cap șuvoi de lături, fiindcă Monica Macovei a scos de sub incriminare penală defăimarea și calomnia, trecându-le în competența dreptului civil. Dacă „justițiarul” te denunță în stradă ca hoț, trădător și criminal, poți cel mult să-i pretinzi niscaiva reparație materială. Cât, cum? Cine să-și pună mintea, timpul și răbdarea prin tribunale reclamând un iresponsabil aflat sub protecția diagnosticului psihiatric? Astăzi ni se pare firească protejarea totală a intimității și păstrarea la secret a numărului de telefon, dar cum de era altfel taman într-o perioadă ce-o considerăm acceptabilă pentru starea democrației în România? Vorbim și tot vorbim despre totala transparență în actul de guvernare, în structura sistemului de conducere la toate nivelurile, precum și despre largul acces al cetățeanului la informațiile elementare necesare luării contactului cu autoritățile, dar ia încercați să aflați numărul de telefon și adresa personală de net a primarului din Înfundații de Jos: oricât ați scotoci internetul, degeaba! Telefonul evită să-l deconspire toate personalitățile noastre... publice! Știind că tot caut tipărituri, de odinioară, cineva mi-a procurat o prețioasă vechitură: „Cartea de telefoane” a Bucureștilor din anul 1943. Apoi chiar să vezi și să nu crezi! Era război („dușmanul ascultă!”), bombardamente, camuflaj, lege marțială, spionaj, secretomanie. Și iată ce găsesc tipărit negru pe alb în Cartea de telefoane a Capitalei: Ion Antonescu, domiciliul Calea Dudești 202, tel. 42374, Mihai Antonescu, Calea Plevnei nr. 1, tel. 43176, Eugen Cristescu (șeful Serviciului de Informații al României) str. Lirei nr. 5, tel. 23702, Const. Argetoianu (ministru de interne), str. Emanuel nr. 36, tel. 20782, Corneliu Zelea Codreanu (!), str. Câmpineanu 37, tel. 22342. Sigur că de-i sunai pe Ion Antonescu, pe Cristescu, pe Argetoianu, răspundea aghiotantul însărcinat cu trierea apelurilor, iar Ghiță de la Pocreaca n-avea șanse să audă glasul conducătorului statului, dar exista, fie și numai teoretic, eventualitatea trimiterii unui mesaj și stabilirea jinduitei legături. Ca să nu mai vorbesc despre afișarea generoasă a adreselor de domiciliu. În veacul XXI, publicarea lor ar fi mană cerească pentru noile generații de „reziști”: ce demonstrații „spontane” s-ar mai convoca pe internet sub geamul bucătăriei lui Ciolacu, Ciucă, Cârstoiu, Piedone et comp! De unde impresia că, iată, ne temem și de umbrele noastre, chestiunea protejării identității devenind fricoasă obsesie a veacului! De voiau, părinții și bunicii noștri puteau să-i scrie sau să-i telefoneze oricând lui Liviu Rebreanu (bd. Elisabeta nr. 97, tel. 39628), Mariei Tănase (Vasile Conta 3, tel. 49435), lui Const. Tănase (str. Puțul cu plopi nr. 10, tel. 39119), ori lui Victor Eftimiu (str. Dr. Marcovici 7, tel. 50832). Acum, de vrei să trimiți un mesaj pe net la Primăria din Fundul Moldovei, ți se cere mai întâi să completezi un „formular de contact” în care să-ți declari numele (obligatoriu), adresa de e-mail (obligatoriu), precum și, în avans, subiectul jalbei (tot obligatoriu) – abia după aceea urmând să afli dacă propunerea elementară de adresare la cei pe care i-ai votat se acceptă ori nu! Curat democrație, Coane Fănică!

P.S.: La Iași a luat o sfârșit Târgul de carte „Librex”: ce răsfăț de titluri (între care și o carte de-a mea)! Dar să ținem ochii deschiși. Iată opinia unui editor reputat, Gabriel Liiceanu: „E puţin probabil că forma tradiţională a cărţii va rezista. Vor mai exista biblioteci-muzee cu ediţii deosebite şi vor mai exista şi biblioteci private care vor decora casele oamenilor bogaţi.” Îngrijorarea resemnată a lui Liiceanu este alimentată şi de eseiştii străini. Walter Ong: „marea realizare a civilizaţiei, cartea, a fost lăsată la mâna unei noi generaţii needucate, ce se alimentează cu televiziune şi vasta cultură a electronicii”. Caleb Crain: „Pe măsură ce trec anii, se citeşte tot mai puţin, iar noi citim mai puţin decât cei care erau de vârsta noastră cu zece sau douăzeci de ani în urmă. Probabil că nici un efort al voinţei nu va face cititul popular din nou. Ne apropiem de sfârşitul unui ciclu (pendulum swing); dacă schimbarea e permanentă şi dacă alunecarea continuă, lumea va fi diferită chiar şi pentru cei care încă mai citesc.” Cam asta-i, de fapt, realitatea!